Din revistele literare

În LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ (nr. 3), sub titlul Imitația inventivă, citim subtile considerații despre natura actului artistic semnate de Alex Ștefănescu: „Numim «artă» și succesiunea de poliedre romboidale din Coloana infinitului a lui Constantin Brâncuși și dialogul absurd din Căldură mare și apariția unui ceas fără limbi din Fragii sălbatici al lui Ingmar Bergman. Ce anume unește aceste manifestări incongruente? Răspunsul constă, poate, în scopul tuturor acestor manifestări: imitația inventivă a realității. Face artistul un duplicat al obiectului care îl inspiră? Obiectul în cauză oricum nu poate fi reconstituit cu deplină fidelitate. Și, ca artist, nici nu-mi propun asta. Mobilul meu nu este să multiplic pâinea sau peștele ca să-ți ofer ție, celui care mă privești sau asculți, ceva de mâncare. Eu urmăresc să-ți creez doar pentru o clipă iluzia unei realități, tu să o recunoști și apoi să nu rămâi cu gândul la ea, ci să admiri «arta» cu care ți-am evocat-o.”

În revista clujeană LA MONGOLU (nr. 5), Rodica Drăghincescu stă de vorbă cu Suzana Fântânariu. Întrebată ce părere are despre condiția feminină în arta contemporană, Suzana Fântânariu răspunde: „Distanța dintre artist și societate se mărește, însingurarea artistului fiind una din soluțiile individuale de supraviețuire, dar nu cea ideală.” Ni se pare că are dreptate artista să creadă în realitatea acestei distanțări (ce tinde să devină o ruptură) a publicului de creatori și în însingurarea artistului ca soluție de supraviețuire. Ar fi un subiect potrivit de pus în dezbatere.

În AVALON nr. 3 (tot o revistă culturală independentă și tot din Cluj), Ion Taloș face o comparație între pandemii, cea de astăzi și cele de altădată. (Articolul său chiar se numește Nici pandemiile nu mai sunt cum au fost altădată.) Astfel, eseistul ne reamintește în ce condiții s-au ivit pe lume istoriile din Decameronul: „Colecția conține 100 de povestiri, spuse de șapte femei între 18-28 de ani și trei bărbați, toți în vârstă de 28 de ani, care au părăsit Florența în timpul ciumei din 1343, fiecare dintre ei povestind câte zece texte. Femeile sunt de origine nobilă, frumoase și se comportă cu multă distincție, iar bărbații arată bine și sunt foarte educați. Ei ies din cotidian pentru 14 zile, durată stabilită, ca în vremea noastră, când tot cam la două săptămâni sporește sau se reduce numărul interdicțiilor…”. Ar fi grozav dacă și criza sanitară de astăzi ar da naștere, precum ciuma de la 1343, unei opere de o asemenea strălucire, cum e Decameronul.

În ARCA (nr. 1), cronica literară semnată de Radu Ciobanu este consacrată volumelor 5 și 6 din Jurnalul lui Mircea Zaciu. Textul critic se intitulează Riscurile sincerității. Iată cum îl vede comentatorul de astăzi pe regretatul critic și profesor clujean: „Mircea Zaciu a fost un profesor inubliabil, exigent și temut de mediocrități, dar deschis comunicării și capabil să-și atragă discipoli dintre alumnii diligenți și inteligenți. Adică din acea studențime căreia, după pensionare, îi simte lipsa, iar golul acesta îl însingurează. Din fluvialul său jurnal se devoalează intimitatea unui orgolios dintre cei conștienți de propria valoare, dar nescutit de îndoieli, o fire dificilă, susceptibil și suspicios, cu un sâcâitor sentiment al frustrării de multe ori justificat, căutând prieteni de-o seamă, cu care să poată «povesti», aflându-și refugiul în vastitatea culturii, dar și cu un subtil simț al peisajului și naturii și, se pare, fără sau, poate, cu o foarte intimă, tăinuită percepție a transcendenței.”

Cronicar