Poezia muzicii sau viceversa

Este evident că poezia, la începuturi, a fost un (pre)text muzical, de la Homer la trubaduri. În timpurile moderne, poezia a continuat să incite compozitorii, mai ales dacă era supusă rimei, ritmului și măsurii, intrînd cu precădere în muzica numită „ușoară” cu predecesoarele ei: mici lucrări corale și romanțe. Oricine a trecut prin școală a auzit, dacă n-a și cîntat, melodia lui I. D. Chirescu învăluind umerii dalbi-rotunjori ai Rodicăi lui Alecsandri.

Ulterior, ritmul apăsat și silabele încadrabile în măsura de patru pătrimi au dus la succes balada aceluiași bard: Andrii Popa a formației Phoenix, în anii 1970. Față de Costache Conachi care ambiționa să fie textier de muzică, Alecsandri nu avea neapărat această pretenție, dar devenea, ca de pildă cu romanța Steluța, compusă pentru voce și piano, pe versurile sale, de Dimitrie (Demetru) G. Florescu (1827-1875), unul dintre profesioniștii unei muzici proto-ușoare. Dar cel mai celebru și cîntat text al boierului de la Mircești este indiscutabil Hora Unirei, care anticipează (1856) evenimentul Unirii Principatelor. Pus pe muzică la fel de simplă de Alexandru Flechtenmacher.

Punerea unei poezii pe muzică facilitează accesul la ea al publicului larg, care mai lesne ascultă decît citește. Romanticele versuri, trecute în cîntec, contribuie la popularitatea Poetului Național. Eminescu vine în patrimoniul auditiv cu Pe lîngă plopii fără soț, Mai am un singur dor, Și dacă… Guilem Șorban, tatăl criticului Raoul Șorban, compune numeroase dintre aceste romanțe, începînd cu Mai am un singur dor, în 1896. Înaintea lui, Ionel G. Brătianu, autorul imnului coral Pui de lei (versuri de I. Nenițescu), se ocupase cu alte poeme eminesciene (O, rămîi, La steaua etc.). După numeroase lieduri eminesciene (Pascal Bentoiu, Doru Popovici, Anatol Vieru etc.), melancolicul autor e livrat muzicii ușoare, mai reușite fiind Atît de fragedă (Mondial) și De ce nu-mi vii (Voltaj), ultima cu repetarea ritmică a monosilabelor versului titular : de-ce-de-ce-de-ce-nu-mi-vii. Vasile Popovici a compus un cîntec cunoscut pe versurile poemului Sara pe deal.

Cu cît versificatorii sînt mai buni și pot realiza un poem melodios, șansele lor să pătrundă în urechile publicului cresc. Coșbuc e printre aceștia, așa că La oglindă (Timotei Popovici) nu lipsește de la serbările școlare. Numai una se potrivește unei balade rock (Nicu Covaci și Talisman) și infantilul gingaș A venit un lup din crîng mergea pe vocea gravă a Andei Călugăreanu. Textul de inspirație rurală Pocnind din bici pe lîngă boi, devenit romanță pe notele lui Vespasian Vasilescu, sună azi leșinat și cîștigă mult în interpretarea accelerată a formației Sincron, în frunte cu Cornel Fugaru, o primă trupă „beat” românească. „Naratoarea” din poezie se transformă pentru că Sincron era o trupă masculină. Pățania e relatată deci la persoana a treia feminin : Ea după bici l-a cunoscut… Un versificator bun, cu texte ușoare, amuzante, cantabile este G. Topîrceanu. Poemele lui nu sînt pentru lieduri, ci parcă se cîntă singure în ritm pop : Dup-atîta frig și ceață,/ Iar se-arată soarele./ De-acum nu ne mai îngheață/ Nasul și picioarele. (Primăvara, formația Mondial cu regretatul Romeo Vanica). Mai puțin cunoscută ca poezie este În tren, transpusă reușit pe muzică de Mircea Baniciu. Catrene a fost cîntat de Savoy și lista e mai lungă. Din această perspectivă, Arghezi – a cărui topică e reputată pentru complicația ei, deși autorul e un mare versificator – e vizitat mai rar de cantautori și compozitori. Și temele lui sînt grave, puțin adecvate muzicii ușoare și romanțelor. Rămîne cu atît mai remarcabilă transpunerea în cîntec, cu nuanță folk, a frumosului De-abia plecaseși… de către Nicu Alifantis. Acest cantautor a mai oferit o compoziție după un autor dificil: Decembre de Bacovia.

În timpul vieții lui Octavian Goga, poezia sa a incitat compozitorii s-o adopte pentru romanțe și cîntece de jale. Celebra La noi a fost pusă pe muzică de un anume Gh. Pădureanu, tenor o vreme la Opera din Monte Carlo, fiul unui alt compozitor și violonist, Sava Pădureanu. Mai aproape de noi, formația Mondial a realizat o piesă reușită pe versurile secvenței De va veni la tine vântul, un fragment, al patrulea, din poemul Cîntece. Șt. O. Iosif s-a anonimizat: puțini mai știu azi că Înfloresc grădinile, cîntec inevitabil la grădiniță, este compus pe versurile lui de preotul compozitor Timotei Popovici. Multe creații muzicale dăinuie prin interpret, compozitorul și mai ales autorul textului rămîn în umbră. E și cazul Anei Blandiana a cărei poezie Lasă-mi toamnă…(pomii verzi) e atribuită Margaretei Pâslaru, care a compus totuși melodia și, evident, a interpretat cîntecul. Dintre interbelici, deși pus la index, Nichifor Crainic și-a făcut loc în muzică, în anii comunismului chiar, prin melodiosul poem În țara lui lerui-ler, cîntat de Mircea Vintilă. Dar, în funcție de inspirația compozitorului, metrica și ritmul variabile ale textelor au dus și ele la realizări interesante. Este cazul poetului care-și intitula explicit textele „romanțe”, Ion Minulescu. Deși sincopat, textul Romanței fără ecou (care începe cu versul Iubire, bibelou de porțelan) a ajuns șlagăr, în interpretarea formației Mondial. O poezie mult mai cantabilă, cu ritm și rime uniforme, Cînta un matelot, a avut parte de succes ca text al cîntecului compus de Vasile Veselovski și interpretat patetic de Doina Badea. Și alte romanțe ale lui Minulescu, precum cunoscuta Romanță a cheii, au avut versiuni muzicale, dar mai puțin reușite.

După război, mai ales în perioada de relaxare a cenzurii bolșevice și realismului socialist, macaralele argintii și tractoarele mai dispar din cîntece, iar unii poeți își pot auzi versurile cîntate pe scene și la radio, sau la nou-înființata TVR. Se dezvoltă genul muzical folk, care mizează mult pe text și oferă un debușeu pentru lirismul epocii, uneori cu accente nonconformiste. Acestea treceau și ele pe sub ochii cenzurii, care le permitea pînă la un punct. Textele clasicilor se bucurau de o relativă imunitate ca și cele cu accente prozodice populare.

Dintre baladele cantabile, Balada lui Buffalo Bill de Radu Stanca a cunoscut o transpunere izbutită a lui Nicu Alifantis cu titlul schimbat în Poștalionul. E drept că titlul inițial venea în contradicție cu conținutul baladei, în care o bandă de tîlhari atacă un poștalion (noi dintre toți tîlharii/ vom fi cei mai bogați) pentru a fura nu averi materiale, ci însuși Timpul. De fapt, William Frederick Cody, zis „Buffalo Bill“ (1846-1917), nu a fost brigand. El a fost un brav ostaș al Uniunii în timpul Războiului de Secesiune și apoi, pe baza experienței sale de westman, a fondat o trupă de circ, cu numere de călărie acrobatică, făcînd turnee de succes în SUA și Europa. A fost, postum, subiect a peste 30 de filme.

Puțini dintre poeții consacrați au fost cantautori. Între ei se detașează figura lui Cezar Ivănescu. Am avut norocul să-l aud cîntîndu-și poemele, cu acompaniament instrumental minimal, un spectacol insolit. Cei mai mulți dintre poeți însă au ajuns să fie puși pe muzică de compozitori, unii provocînd anume, ca Adrian Păunescu, o serie de cîntece. Versurile lui Nichita Stănescu au fost cîntate de Nicu Alifantis (memorabil fiind Ploaie în luna lui Marte) și de alți compozitoricîntăreți, între care Augustin Frățilă, poet el însuși. Șansa poeților este de a-și întîlni compozitorul și interpretul care să le potențeze creația. Un astfel de noroc a avut Lucian Avramescu. Textul său Bună seara, iubito a beneficiat de muzica unui important compozitor, Adrian Enescu, și de vocile Loredanei Groza și Ion Caramitru. Nu mai puțin norocoasă a fost Ioana Crăciunescu a cărei poezie, scrisă în copilărie, A căzut o frunză-n calea ta a ajuns să fie textul unui șlagăr compus și interpretat de Constantin Drăghici. La acea dată, prin 1963, voga lui Constantin Drăghici era enormă, aproape de neînchipuit astăzi. Nu toate poemele care ajung hituri sînt valoroase literar, dar putem recunoaște că ele au ceva, un farmec inefabil care ține de meritul poetului înainte de cel al compozitorului.