Între chipul real și cel ideal al iubitei Cavalerului tristei figuri există un contrast puternic. Oricum le-am întoarce și din orice unghi le-am privi, proiectându-le în spațiul eului nostru profund, nu vom găsi prea multe puncte comune, ci doar contraste; cele două chipuri par să aparțină nu unei singure femei, ci ele împodobesc două entități atât de diferite, încât, oricât am încerca să le lipim cu un strat de cuvinte, asperitățile ce apar atunci când, printr-un joc imaginar, le vom suprapune, fisurile se vor adânci și mai mult, împingând încercarea noastră într-un con de umbră derizoriu. Don Quijote se îndrăgostește, de fapt, mai mult de fantasma unui chip, decât de chipul propriu-zis. Chipul Dulcineei e ca un miraj, ca o oază de lumină ridicată deasupra deșertăciunii vieții sale. Între chipul real al Veronicăi Micle, așa cum a fost ea în viața cea de toate zilele, și imaginea ei care a rămas în „amintirea” noastră e, probabil, aceeași diferență ca între chipul real și cel imaginar al iubitei cavalerului de La Mancha. Cum a fost în realitate Veronica Micle? Ce rol a jucat în creația poetului, dincolo de declarațiile apărute în poezii și cele din corespondență, care scot în lumină unele lucruri, dar ascund altele, vor rămâne întrebări pururea deschise, care vor incita, pe măsura schimbării mentalităților, generațiile viitoare, așa cum ne-au incitat în anii optzeci și cum ne incită și acum. Chiar și o scurtă trecere în revistă a punctelor nodale din biografia sa ne pune pe gânduri. Vălul de mister cu care acoperă imaginația noastră biografia simplă, dar atât de sinuoasă, a Veronicăi Micle e greu de străpuns chiar și de o privire lucidă, „impersonală”. Dincolo de văl, se desfășoară viața unui chip „vecinic adorat”, plin de orgolii și capricii feminine. Dând ușor vălul la o parte, vom vedea ieșind ca dintr-o cutie a Pandorei, chipul încruntat al lui Maiorescu, cel al lui Ștefan Micle, chipul pătruns de dragoste și gelozie al lui Eminescu, iar alături de ei, silueta lui Caragiale, precum și siluetele altor bărbați mai mult sau mai puțin iluștri pe care poeta i-a întâlnit de-a lungul atât de scurtei, dar atât de zbuciumatei sale existențe. Ce rol a jucat, totuși, Veronica în creația poetului? Cât de mult i-a înfierbântat imaginația? A fost, într-adevăr, o întâlnire predestinată? În ciorna scrisorii de condoleanțe pe care urma so trimită Eminescu Veronicăi la aflarea morții lui Ștefan Micle, poetul scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Fragment dintr-o altă scrisoare, redactată după un an de la dispariția lui Micle, ne arată natura relațiilor care se închegaseră între cei doi de multă vreme: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă”, căci, continuă poetul, „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Probabil că Veronica ar fi rămas pe veci în stadiu de idee și de chip vecinic adorat, dacă ea nu ar fi făcut un pas hotărâtor spre dânsul: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70”. La cine face aluzie Eminescu când amintește de această vârstă, 70 de ani, nu știm. Se referea, cumva, la deja răposatul Ștefan Micle sau la alți bărbați celebri care o curtau sau au trecut prin viața Veronicăi? După vâlvătăi, urmează dezamăgirile însă și reproșurile, venite și dintr-o parte, și din alta. Mai mult din partea Veronicăi, totuși. Ea îi reproșează iubitului că-i scrie prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară”; „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit”; „îndărătnicați tăcere mi-a zdrobit sufletul”. Eminescu se justifică, motivându-și tăcerea prin faptul că era ocupat până peste cap cu articolele pe care le scria pentru ziarul „Timpul“. Veronica îi răspunde pe un ton ironic, luându-l peste picior, și stârnindu-i gelozia. Replicile lui Eminescu sunt furibunde. El e gelos pe Caragiale, dar și pe alți curtezani. Reproșurile Veronicăi sunt și ele amare. Dezamăgirea, dar și dorința de a-l ține mereu legat de amintirea ei răzbat adesea printre rânduri: „Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”
Unii minimalizează, alții absolutizează rolul jucat de Veronica Micle în creația lui Eminescu, în sensul că, dacă n-ar fi cunoscut-o, Eminescu nu ar fi scris marile sale capodopere. E o exagerare, desigur. Dacă nu ar fi întâlnit-o pe Veronica, Eminescu și-ar fi încrucișat pașii cu o altă iubire, și dragostea lui, ca și chinul, de altfel, ar fi fost aproape aceleași. S-ar fi schimbat doar decorul, nu și iubirea în sine. Probabil că Veronica a fost prototipul frumuseții feminine față de care poetul a simțit o slăbiciune. Oricum, șansa vieții ei e că a apărut în drumul marelui poet. Dacă nu l-ar fi întâlnit, „existența” ei postumă s-ar fi pierdut în anonimat. Știm că ea i-a potențat fericirea, dar mai ales nefericirea. Oare în momentele de cumpănă, de gelozie, a căutat ea să-l înțeleagă, să-și tempereze acele capricii ce țin de slăbiciunea fe minină sau, dimpo trivă, i-a accentuat ge lozia? A încercat oare Veronica să liniștească sufletul împovărat al poetului de o tristețe fără margini, cum rezultă din scrisorile trimise ei sau cum rezultă din sonetul Veneția, scris în 1883, într-un moment de sfâșiere sufletească? „S-a stins viața falnicei Veneții,/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/ Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ Pătrunde luna, înălbind pereții.// …/ Ca-n țintirim tăcere e-n cetate./ Preot rămas din a vechimii zile,/ San Marc sinistru miezul nopții bate./ Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,/ Rostește lin în clipe cadențate:/ Nunvie morții – e-n zadar, copile!” Descifrăm în acest sonet, nu cu totul original, nu numai prăbușirea unei iubiri „moarte”, ci și a întregii sale vieți. De ce atâta disperare la Eminescu? Sufletul său pare sfâșiat de o melancolie ce se re varsă peste marginile firii. A lumi nat ea, femeia, vreodată, inima lui bântuită de disperare și dorință de moarte? În întunecatele clipe ale existen ței sale, și-a adus oare aminte Eminescu de trecerea Veronicăi prin viața sa? Sau a fost și ea o dezamăgire pustiitoare, cum deseori e existența oricăruia dintre noi pentru un altul? A fost ea picătura de neant ce a umplut paharul suferinței sale sau stropul de lumină ce i-a împrăștiat, fie și pentru o clipă, întunericul? Existențele lor n-au fost ocolite de tot felul de slăbiciuni și de fantasme. Amândoi au căutat căldura omenească. Și dacă vom răsfoi scrisorile lor, ne vom putea da lesne seama că în momentele lor intime ei se adresau unul altuia ca doi oameni obișnuiți, căutând unul în celălalt tandrețe și căldură sufletească. Ascultate de o ureche „străină” cuvintele ar părea banale, aproape ridicole. Titlurile scrisorilor lor sunt edificatoare. Ea i se adresează cu: „Domnul meu”, „Amicul meu”, „Scumpul meu amic”, „Scumpul meu Eminescu”, „Scumpul meu băiet”, „Iubitul sufletului meu și dragostea inimii mele”; apoi cu: „Mițulică drag”, „Mițul meu de odinioară și de totdeauna”, „Mițule iubit și drăgălaș” și altele. Eminescu îi scrie la rândul său: „Dulcea mea amică”, „Doamnă”, „Dulcea și draga mea copilă”, „Draga mea Veronică”, dar și cu „Dulcea mea Niculiță” sau „Momoțel”. Cuvinte similare, Veronica, desigur, a mai adresat și altora. Și Eminescu, pesemne, la fel. Nu trebuie să înfrumusețăm portretul iubirii lor cu broderii și figuri de stil îndoielnice. Veronica Micle nu ar fi putut schimba prea mult destinul poetului, drumul lui trasat de încrucișarea marilor astre. Poate că el a văzut-o cum era în realitate, dar a căutat în făptura iubitei sale și chipul frumuseții ideale. A fost poate greu pentru spiritul său însetat de adevăr să suporte și un chip, și altul. Peste păcatele vieții și firii omenești trecerea timpului așterne un văl luminos și ascunde momentele obscure și întunecate. Dacă măcar o singură clipă, Veronica Micle a adus lumină, bucurie în viața lui Mihai Eminescu, și pentru că aura geniului său s-a încrucișat cu aura ei, se cade să cinstim dragostea lor cu o amintire frumoasă.