Poeme de Ștefan Mitroi

Armura

M-am grăbit să pun armura pe mine

ca să nu mă străpungă săgeata

ce îmi tot dădea târcoale.

Cel ce slobozise săgeata din arc

îmbrăcase însă aceeași armură.

Intrase cu cal cu tot înăuntru.

Dar în afară de el

mai intrase în armură

încă un călăreț

care trăgea cu săgeți după primul

iar în urma acestuia

venea călare

tot un arcaș ce

îl vâna pe cel din față.

Când m-am uitat mai atent

am văzut că și după acesta

se ținea un călăreț cu arcul la ochi.

Pe lângă noi toți care

purtam aceeași armură,

dar îmbrăcată

în secole diferite,

se mai găseau înăuntru

dealul de pe care coborau călăreții,

precum și cerul de deasupra lui.

Singurul care se văita că-l strânge

un pic armura era

zborul săgeților.

Primul călăreț

se apropia de mine

cu săgeata celui din urma sa

în spinare.

La fel și următorul.

Fiecare arcaș îl rănise de moarte

pe cel dinainte.

Doar săgeata pregătită pentru mine

nu-și atinsese încă ținta.

Și asta pentru că ea rămăsese afară

împreună cu sângele ce curgea din răni

în neștire.

Ar fi vrut să se pună

și sângele la adăpost

dar nu mai avusese unde.

Spăla zi de zi armura pe picioare

în speranța

că ea o să-i fie recunoscătoare

primindu-l

și pe el înăuntru.

Epitaf

Vreau ca pe crucea mea să scrie așa:

Cel ce zace aici crede

că-n moarte este la fel ca-n dragoste.

Într-o zi

o să fie părăsit pentru altul.

Și atunci…

Atunci n-o să aibă încotro,

o să înceapă o nouă viață.

În icoană

De unde să am atâta curaj

încât să-i cer sfântului aura cu împrumut?

El mi-a zis: ia-o și tu să vezi cum e!

Și-am luat-o, luându-i și locul în același timp.

Au trecut o grămadă de ani de atunci.

Ori de câte ori încerc să ies din icoană

o aud pe mama strigându-mi:

Înapoi, pezevenghiule!

Unde te crezi?

Sunt eu, mamă, încerc s-o înduplec,

dar celălalt,

care mi-a împrumutat aura,

umblă cu înfățișarea mea prin lume

și trimite de departe

scrisori în care spune că i s-a făcut

dor de toți cei de acasă.

Până și de sfântul ce

plânge cu lacrimi de mir

în icoană!

Lecția de aritmetică

E plin cimitirul de lumânări.

A cui zi de naștere o fi?

întreabă bunicul.

A ta, omule!

îi răspunde bunica.

Suflă în ele!

Bunicul suflă atât de tare încât

se desprind crucile de morminte

și trec pe deasupra

școlii noastre în zbor.

Ce bine, zice doamna învățătoare,

altminteri nu știu

cum puteam să vă învăț adunarea.

Deschideți caietele de aritmetică

și scrieți:

unu cruce unu fac doi

doi cruce trei fac cinci

cinci cruce cinci fac zece!

Până la sfârșitul orei

ne pomenim cu toate crucile din cimitir

în caietele noastre.

Bunicul suflă mai departe

astfel că se ridică

și mormintele în aer

începând să plutească

pe deasupra satului.

Se întorc morții acasă,

spune doamna învățătoare

privind pe fereastră.

Într-un târziu

bunica bagă de seamă

c-a rămas singură în cimitir și zice:

Doamne, ce proastă sunt!

Îmi pierd vremea pe aicea

și pe ăsta al meu

nu are cine să-l aștepte

în pragul casei.

După care o rupe la fugă

chiar prin curtea școlii noastre

chiar prin paginile caietului

meu de aritmetică.

În vremea asta

eu scriu de zor în caiet:

bunicul cruce bunica…

Nu știi cât face?

mă întreabă învățătoarea.

Știu, zic,

ștergându-mi lacrimile cu dosul palmei,

dar nu vreau

să vă spun!

Maternitate

Își lăsau copiii abia născuți

în grija cerului.

Venea un nor mare

și le dădea țâță cu rândul.

Erau toți străvezii

când se termina vara.

Trecea lumina prin ei

ca prin sticlă.

Care o fi al meu?

întrebau mamele.

Care o fi mama?

gângureau pruncii.

Desfăceau câte un copil din scutece

și priveau prin el

în depărtare.

După casa care se vedea prima

aflau cine este

mama copilului.

Cum tocmai era vremea

plecării berzelor

scutecelor puse la uscat

li se năzărea să-și ia zborul și ele.

Vedeai stoluri de scutece

călătorind spre țările calde.

Mamele ce puteau să facă?

Își înfășau pruncii

în zborul berzelor.

Așa îi aduceau acasă.

Crescuseră mari între timp

acum puteau să spună singuri

ai cui sunt.

Tot mai departe

Vine tot timpul cineva

Și șterge drumul pe care merg

în caz că mi-ar putea da prin gând

s-o iau înapoi.

Când trec peste vreun deal

se vâră frumușel sub el

și-l mută nițel mai încolo.

Când traversez vreun pârâu

are grijă să asmută asupra lui

o șleahtă de ani secetoși

ca să-l sece.

Când fac câțiva pași pe cer

amestecă iute cerurile între ele

ca să nu-mi mai pot găsi urmele.

Așa au rămas toate departe de mine,

tot mai departe.

Și copilăria

și tinerețea

și amiaza dulce a vieții

Am vrut mereu să mă întorc la ele

dar nu am mai știut pe unde.