Evoluție

O antologie, elegantă, de autor este Față către față de Ioan Pintea, cuprinzând „poeme alese” din intervalul 1992- 2019, incluse în sumar așadar după un criteriu valoric, dar într-o ordine neclară. E pre – ferat un traseu „invers”, dinspre volumele de ma – turitate artistică înspre cele de tinerețe, însă așezarea lor în pagini nu urmează o cronologie răsturnată și apoi respectată. Volumul se deschide cu o poezie relativ scurtă intitulată sau despre detracare și purtând data 12 septembrie 2019; și se încheie cu o alta, corydoras, datată 5 octombrie 2019. Ele ar trebui să joace rolul de „intrare” și, respectiv, „ieșire” simbolică din cadrele unei lumi poetice suficient de ample și substanțiale pentru a se fi constituit. Problema e că aceste două texte sunt destul de modeste, aproape irelevante, ceea ce face ca scontata lor calitate de arte poetice să nu fie obținută. După întâiul poem din antologie, cel de „deschidere”, un volum din 2009, Casa Teslarului, este primul pe care îl citim. Urmează Melci aborigeni din 2013 și 50. Poeme alese din 2011, acestea cuprinzând, ca secțiuni în sumarul cărții, numai câteva texte (prin comparație cu Casa Teslarului, din care au fost selectate peste 60 de pagini ale antologiei de față). După 2009, 2013, 2011, ajungem la alte două cărți din 2009, Mormântul gol și Grădina lui Ion și – primul volum al poetului devenit ultimul în antologie – Frigul și frica din 1992. Și ilustrarea cărții lasă de dorit, nu fiindcă fotografiile lui Călin Gabor nu ar fi reușite, ci pentru că ele nu se leagă în vreun fel sau altul de secvența poetică pe care ar fi trebuit să o rezume vizual; ori măcar să-i poată fi asociată. E un amatorism editorial cu care m-am mai întâlnit în cadrul acestei colecții: inadecvarea vădită a codului poetic cu cel plastic. Astfel, secțiunea cu titlul elocvent Frigul și friga este inițializată printr-un peisaj de iarnă care bucură ochiul, iar Casa Teslarului, cu trimiteri explicite la Isus, copilul care „rămâne printre noi în piroane de fier”, e „ilustrată” printr-un tablou de natură tipic românesc… Curios structurată și bizar ilustrată, fără un criteriu de organizare și fără un capitol necesar de referințe critice, la sfârșit, antologia are defectul multor asemenea întreprinderi editoriale datorate autorilor înșiși. E cert însă că, plasând volumul Casa Teslarului primul în sumarul antologiei și selectând masiv din el, Ioan Pintea a avut o bună intuiție a nivelului atins prin această carte. Evoluția artistică e prinsă astfel prin cea mai notabilă fază a ei. Întâi îl vedem pe poet at his best, iar apoi suntem purtați, în a doua jumătate a antologiei, prin terenurile unei lirici mai degrabă trudnice decât expresive. În primele sale volume, Pintea scrie o poezie de o retorică, vorba autorului, „înfășată”, în care, indiferent de întinderea textului și de registrele folosite, structura poemului nu face corp comun cu substanța lui. În prea multe rânduri, ceva nu se leagă, ca și cum poetul ar fi în ipostaza reiterată a unei gospodine debutante care pune tot ce trebuie în oală, și totuși nu-i iese nicicum o ciorbă comestibilă. La fel și Pintea: el pune în texte cultură literară și spiritualitate creștină, sensibilitate și asocieri insolite, lecturi făcute și meditații intelectuale asupra lor, elemente de real și simboluri prin prisma cărora ele pot fi interpretate; dar poezia nu se încheagă, autorul nenimerind un ton distinct și un lirism reprezentativ. Componentele poemului rămân mai mereu disparate, ca în somnul sufletului naște, text din Frigul și friga a cărui realizare lasă de dorit și se poate scuza prin tinerețea și lipsa de experiență a autorului (dar atunci de ce a fost selectat în antologie?): „somnul sufletului naște trup/ n-am curaj să aud strigă – tul celui ce se bucură de viață/ în livadă gâtul păsării cade în ghilotina zborului/ precum marea dragoste/ deșerte sunt toate lucrurile firii/ până la hlamida lumânărilor arse/ Domnul de ceară se mistuie/ noaptea umflă boala în mădularele semenului meu/ ne înrudim cu moartea în scute – cele aceleiași slave/ ave!/ parva naturalia sărbăto – rește nașterea pruncilor/ oh! dar nimeni nu este viu ca să înțeleagă/ aceasta”. Dincolo de asocieri precum „ghilotina zborului” sau „hlamida lumânărilor arse”, este de observat stilul în general emfatic prin care efectul poetic e ratat în cursul alergării după el. Mai târziu, adică în volumele mai noi ale lui Pintea, vom constata și indecizia autorului între un regim post-avangardist al poetizării, amintind de Nora Iuga, și unul postmodernist, în care autorul se include în text laolaltă cu figurile cercului său literar, cu alți poeți, cu nume date cu literă mică. Pare că Ioan Pintea a „umblat” mult prin domeniul poeziei până și-a găsit vocea proprie. Unele versuri sunt blagiene, altele (precum aer) sunt debitoare lui Cezar Ivănescu, iar cele asumat populare și maramureșene (ca țâpuritură sau cântecul de viață și de moarte al poștariului de la runc) sunt în linia unui poet despre care azi se mai vorbește rar, Ion Zubașcu. În sfârșit, din quintelnic, scris așa, cu „q”, printr-un fel de relatinizare a numelui satului Chintelnic din Bistrița-Năsăud unde Ioan Pintea a fost preot, „din quintelnic dacă pleci ești un om mort” așa cum „ieudul” lui Ioan Es. Pop era unul „fără ieșire”. Și alți poeți pot fi vă – zuți, fie prin mențiuni și trimiteri directe, fie printr-o influență exercitată asupra autorului, în această antologie. Tipul de scriitor cultivat, citind și recitind atent creația lirică a confraților, Pintea a trebuit să găsească punctul de echilibru între cultura poetică și cultura lui propriu-zisă, bogată, și, la fel de mult contând, o voce perso – nală care să se facă auzită și ascultată.

Și cu aceasta ajung la Casa Teslaru – lui, secțiune puternică în antolo – gia de față și volum excelent din care Pintea a selectat multe texte, și bine a făcut. După o lungă și sinuoasă căutare de sine, autorul devine aici poet veritabil, asimilând influen țele diverse și constituind o lume lirică autonomi – zată. El păstrează obiceiul de a da numele latinești ale unor banale legume precum ceapa, dar o face cu umor subtil, intelectual, înnobilând astfel expresia și resemnificarea unei lumi familiare. Dacă alți autori din generația lui au tendința de a demitiza și destructura poezia, ducând-o spre limbajul comun și spre oralitate, Pintea caută, dimpotrivă, un arierplan simbolic și sacru al experiențelor cotidiene. Nu numai că versurile lui abundă în scene, secvențe, episoade biblice și au o galerie întreagă de personaje figurate cu tot cu aureola în jurul capetelor; dar însuși felul în care poetul participă la această realitate devenită sacră și atemporală, după ce fusese profană și istorică, are o mare autenticitate expresivă. Pintea este la antipodul poeților religioși care aplică liricii reguli și canoane străine de genul literar și care nu pot privi dincolo de adoptarea obedientă, conformistă a unei tematici. Deși nu putea avea cunoștință decât despre versurile de început ale poetului, N. Steinhardt a intuit că incongruența imagistică, scurtcircuitul liric, contrastele din text anunță un autor curajos și original. Ce impresionează în secțiunea de vârf a antologiei este tocmai capacitatea de a unifica experiența religioasă cu cea poetică, riscul inițial fiind acela de a le substitui pe una prin alta. Iată un psalm inedit, în care absența suferinței, trecută și viitoare, este resimțită ca un impas. Fără „adierea durerii”, dacă nimic nu a „întunecat pacea și liniștea”, oare „cum va fi Doamne”, întreabă psalmistul postmodern, amărât și gelos cum era Tolstoi pe Dostoievski, tocmai fiindcă acesta din urmă suferise mult. Fără întristare, omul pare incomplet, arată poetul, răsturnând perspectiva comună, cu idealul ei de împlinire pe toate planurile: „cum va fi Doamne/ de vreme ce eu nu cunosc întristarea deplină/ și nu am atins deloc adierea durerii/ și nu voi simți niciodată descompunerea ultimă?/ cum va fi Doamne/ de vreme ce încă bucuria este Stăpână/ și sănătatea stă fixată/ ca o excrescență orgolioasă de-a pururi/ în corpul acesta?/ cum va fi Doamne/ de vreme ce de tânăr am cunoscut fericirea/ și nimeni și nimic nu mi-a întunecat/ pacea și liniștea/ și virtutea și mila și fapta bună/ au fost roadele mele văzute?”. În cântecul lui simion cirineul, poem mai lung, din care voi cita doar prima parte, se remarcă o altă tonalitate, dar o aceeași profun – zime obținută prin explorare psiho-morală și analiză. Poetul iese din nou din canonul bisericesc, pentru a scrie versuri „neconforme” dar care, în autenticitatea și intensitatea lor, refac dintr-un alt unghi experiența religioasă. „Sora noastră Minciuna” este numită fiindcă ea însoțește experiența, iar jena de a o recunoaște se asociază cu imposibilitatea de a o evita. Versurile sunt, din nou, remarcabile: „umilința e asemenea fiorului din copilărie/ când crezi că ai descoperit/ amorul/ și ți se face rușine de toți și de toate și fără de veste/ ești cuprins de panică și de frică la gândul/ că ai fi putut săvârși primul mare păcat/ și nu îndrăznești să-ți ridici privirea/ tulburată de lacrimi/ și nici nu visezi că ai putea cândva deveni/ înger cântăreț/ sfânt sfânt sfânt este Domnul Savaot/ pe piciorușe lungi și subțiri/ se sprijină sora noastră Min ciuna/ și râurile care altădată ieșeau din matcă/ bogate în pești seacă/ și iarba se usucă/ și copacii stau pe maluri zdren – țuiți/ precum steagurile de luptă după înfrângere”. Spuneam că poeziile mai noi, care deschid și încheie antologia, scrise în 2019, sunt destul de modeste. Să sperăm că după nivelul atins zece ani mai devreme Ioan Pintea va avea ambiția de a nu regresa.