Cuvântul de dinaintea oricărei limbi: despre inimă la Augustin

Plotin îl critică pe „divinul” Platon în foarte puține locuri, dar unul dintre acestea se găsește în Enneade, II, 2, 2, unde este vorba despre raportul dintre centrul sufletului și centrul corpului, despre care tratase Platon în Timaios. Acolo Platon susținuse că ele sunt identice, iar Plotin admite doar o analogie între acestea, spunând că, în realitate, centrul corpului poate fi un loc geometric (am spune noi, potrivit reprezentărilor Hildegardei von Bingen, reluată de Leonardo da Vinci, chiar locul geometric egal depărtat de marginea cercului care înscrie extremitățile corpului omenesc), însă centrul sufletului trebuie să depășească sufletul și să fie originea de unde el provine. Această critică plotiniană este rareori pusă în legătură cu frumoasa formulă augustiniană din Confesiuni unde Dumnezeu este interior intimo meo, cel pentru care questio factus sum și datorită imemorialității căruia eu am memorie, voință, inteligență și, în definitiv, sunt. Însă schema celor doi autori ai Antichității târzii este comună: acest centru al sufletului care este mai adânc decât sufletul însuși este pentru el origine, pentru că și sufletul, și originea lui au aceeași structură ternară: o succesiune de trei ipostaze la Plotin, trei persoane ale Treimii divine la Augustin se transpun la fel în câte trei facultăți ale sufletului ca să își legitimeze oglindirea. Peste exact această idee (cred, plotiniană) așază însă Augustin o interpretare foarte originală, vorbind despre organul corporal al inimii drept centru al corpului și deschidere centrală a sufletului spre propria lui origine. Aici este omul interior, aici sunt gusturile, mirosurile și priveliștile incorporalului. Citim în scurta monografie a lui Henri Chadwick, într-adevăr, că Augustin a dat lumii moderne sensul actual al inimii, știm de existența a câteva monografii recente (Maxsein în 1996, Dubreucq în 2003) dedicate sensului fiziologic și spiritual al inimii la Augustin. Însă lectura tezei de doctorat a Georgianei Huian (filosof și teolog, format la București și Paris, acum profesor al Universității din Berna), teză susținută cu profesorul Jean-Luc Marion și publicată cu prefața conducătorului tezei la Editura Cerf în 2020 ne taie, pur și simplu, respirația. Într-adevăr, această carte reușește ceea ce parcă exegeza însăși augustiniană aștepta (împreună cu Au lieu de soi, a lui Marion însuși) să se împlinească în linia unui progres al exegezei moderne augustiniene: să arate că inima, ca loc al constituirii subiectului în modul intenționalității sale, este într-adevăr pentru Augustin indiciul unui mod de gândire a omului pe care tradiția cogito -ului modern nu s-a angajat, dar care poate fi înțeles drept schiță a unei subiectivități transcendentale și poate fi folosit drept instrument de critică și distanțare față de tradiția metafizicii. De aceea, cartea Georgianei Huian este un instrument de exegeză savantă și simultan un manifest literar al unui filosof și teolog: în urma ei, trebuie să recitim Augustin cu alți ochi, eliberați de istoria modernă a ideii de subiectivitate, și să vedem în invocarea inimii la el drumul unei alte istorii a eului, în bună parte încă nescrise.

Singura presiune pe care o resimt la încheierea lecturii este nevoia acută de a relua textele. Sunt cam opt mii de ocurențe ale inimii în corpusul augustinian. Printre cele mai la îndemână, Confesiuni X: inima mea, unde sunt tot ce sunt. Dar altele, dincolo de acest preludiu înșelător prin aerul lui static, sunt în Despre Treime: inima este locul credinței (deci, un loc intențional), și numai în ea iubirea pare un fel de știință, iar știința un fel de iubire. Numai ea trimite un semn antepredicativ fiecărui moment al vieții noastre, vorbindu-ne despre Cuvântul de dinaintea oricărei limbi (idee în fața căreia și un chomskian poate să exulte). Ea unește, trimițând și chemând înapoi ritmic viața, punând delicata linie între mișcarea neîntreruptă a sângelui și imobilitatea principiului acestei mișcări. Noi nu putem decât să ne grăbim năvalnic spre a reciti, avertizați de această frumoasă carte, cele opt mii de ocurențe ale inimii lui Augustin.