Carte plăcută, avînd strălucirea durabilă a convingerilor enunțate fără emfază, a publicat de curînd profesorul Mircea Flonta, în colaborare cu Leonid Dragomir: Filosofia într-o lume pragmatică. Impresii, experiențe, reflecții. Colaborarea constă în întrebările pe care Leonid Dragomir, fostul său student, i le pune ilustrului filosof, de-a lungul a șase întîlniri (desfășurate între iulie 2023 și februarie 2024), incitîndu-l să spună ce crede despre o serie de chestiuni legate de acest domeniu al culturii și, inevitabil, despre lumea de astăzi.
Nu este pentru prima dată cînd profesorul Flonta discută pe larg, cu argumente, natura filosofiei și formele/modalitățile/stilurile în care aceasta există, a făcut-o și-n Cum recunoaștem pasărea Minervei? Reflecții asupra percepției filosofiei în cultura românească (1998) ori în Drumul meu spre filosofie (2016), de pildă. Filosoful are punctul de vedere al profesionistului, așa că știe că filosofia nu este un monolit și nici un domeniu pentru totdeauna fixat la formula, ce-i drept înaripată, a marii narațiuni speculative. E adevărat că în cultura română filosofia este echivalată cu sistemul speculativ, cu narațiunea atotcuprinzătoare, în esență netestabilă, creată de un autor; asemenea construcții ample au fost create de la Platon pînă la Blaga, observă autorul. Iar la noi, socotind-o tot un fel de literatură, „criticii și istoricii literari se consideră judecători în materie de filosofie“. În realitate, nobilul domeniu există printr-o pluralitate de modalități sau stiluri. Pe lîngă formula speculativă, acum istorică, o altă formă de viață filosofică este reflecția existențială, care a apărut încă în antichitate (epicureicii, stoicii, scepticii), a ajuns la mare strălucire prin Kierkegaard și a fost practicată inclusiv de Cioran. O altă modalitate este filosofia critică a lui Kant, continuată de filosofia analitică, cu centrul de greutate în clarificarea conceptuală; această orientare, deși nu produce cunoaștere nouă, îl ajută pe om să gîndească mai bine. Există apoi hermeneutica filosofică, care arată „cum trebuie înțelese textele“ marilor gînditori. Iar pe lîngă toate acestea, există școli filosofice foarte specializate, de mai mică dimensiune, cu limbaj propriu (cum ar fi fenomenologia). Multitudinea felurilor de-a practica filosofia face ca însăși întrebarea „Ce este filosofia?“ să își piardă sensul, căci răspunsurile sînt de regulă pro domo, justificînd unul dintre stilurile filosofice, nu domeniul ca atare, observă Flonta.
Fără să ierarhizeze aceste stiluri diferite de filosofare și fără să excludă vreunul, Mircea Flonta își mărturisește preferința pentru varianta analitică, deoarece „oferă poate cea mai bună justificare a dreptului de a exista al filosofiei, cu deosebire într-o lume în care orientarea pragmatică a gîndirii și activității omenești este preponderentă“. Din punctul de vedere larg umanist al autorului, nu se cuvine ca binefacerile filosofiei – de pildă, formarea unei gîndiri clare – să rămînă avantajul ezoteric al profesioniștilor, ci cîștigurile ei pot, și este dezirabil, să ajungă la un număr cît mai mare de oameni, pentru că, așa cum a formulat și în Drumul meu spre filosofie, „cele mai importante prestații ale gîndirii filosofice sunt cele care contribuie la ameliorarea modului cum gîndesc un număr cît mai mare de oameni asupra unui număr cît mai mare de teme importante pentru conducerea vieții“.
Observăm că pentru Mircea Flonta filosofia oferă nu „consolări“, ci metode active de îmbunătățire a vieții cotidiene din lumea noastră „pragmatică“. Pragmatismul lumii de azi constă în orientarea unilaterală spre eficiență, spre performanță în activitatea proprie și spre bunăstarea materială – ceea ce, observă filosoful, reprezintă o înțelegere îngustă a „vieții bune“. O viață bună presupune nu doar bunăstare materială, ci multe alte lucruri, întemeiate pe dezvoltarea tuturor valențelor existente în ființa umană: „Eu cred că viața bună este legată în mare măsură de accesul, prin instrucție, la toate acele satisfacții superioare pe care ți le dă desfătarea minții și a sensibilității estetice“. Progresul însuși se măsoară prin „o viață mai bună pentru cît mai mulți oameni“. La fel ca marele fizician Werner Heisenberg, pe care profesorul Flonta l-a prezentat repetat în mediul intelectual românesc, care pleda pentru formarea unui om cît mai complet, care se bucură nu doar de cultura de specialitate, ci și de literatură, de muzică, de filosofie etc., și Mircea Flonta pledează pentru bucuriile pe care i le poate aduce omului literatura, arta, filosofia, gîndirea critică etc.; acestea toate îi dau ființei umane o „răsplată intrinsecă“, o bucurie pe care „nu ți-o poate lua nimeni“. În lumea contemporană, dușmanul culturii umaniste este societatea de consum, care vrea cumpărători, nu oameni care se pot mulțumi cu puțin sau cu altceva decît este oferit insistent spre vînzare-cumpărare.
Din aproape în aproape, în mulțimea subiectelor atinse – relația filosofiei cu știința, cu religia, chestiuni de întemeiere a moralei, Wittgenstein, filosof pe care îl apreciază, la fel ca pe Kant, în mod superlativ ș.a. – Mircea Flonta și Leonid Dragomir ajung, la un moment dat, să discute și sistemul școlar, obiect, în ultimii ani, al unor teorii cu totul hazardate, enunțate adesea de părinți, dacă se poate direct pe un canal de televiziune, de preferință la o oră de maximă audiență, care pretind ca elevii să fie feriți de orice efort, inclusiv de acela de a memora; ca și cum s-ar putea face operații mentale fără să ai în memorie și-n deprinderi elementele cu care să operezi. Cu bonomia care îi este specifică, filosoful observă că inovațiile metodologice nu pot înlocui efortul personal și că deprinderea copiilor cu un regim de muncă ordonat, de pe urma căruia învață satisfacția lucrului bine făcut, este importantă.
Filosofia într-o lume pragmatică este o carte frumoasă, generoasă, directă, din care orice om are ce învăța. Inclusiv un principiu moral: „Cu cît iei mai puțin și dai mai mult, cu atît ești mai valoros din punct de vedere moral“.