Înaintea cărților Ancăi Vasiliu trăiesc bucuria de a fi student: ba chiar asum cu plăcere ipostaza celui cu sufletul „liber“. Aceasta în sensul nu chiar măgulitor pentru mine al termenului, adică în unul liber de cunoaștere, fără referințe și definiții, necultivat, dar măcar dispus să învețe esențialul de la început. Mă simt infinit mai confortabil așa, în loc să îmi caut în memorie lecturile acelorași texte pe care le găsesc aici, în cărțile sale, recitite altfel decât eram obișnuit cu ele. Așa că procedez ca orice student care subliniază cu culori, conspectează în margine, umple cartea de semne colorate și face o divisio textus, stabilește tema, teza, argumentele, sursele, concluziile și consecințele. Am un motiv particular pentru care sunt convins că merită să fac așa, iar el nu trimite la și nu depinde de gradul de complexitate al cărților filosofului Anca Vasiliu. El (care ar merita să îl facă fericit pe orice studios, dacă într-adevăr cunoașterea este plăcere) este cu totul altul: deoarece în aceste cărți lectura mea constă în a separa finitudinile de infinități.
Riguros, mă refer prin finitudini la acele teze explicite care se leagă într-o țesătură a interpretărilor contemporane la autorii filosofiei antice greco-latine, pe care recenzentul bine temperat este dator să le arate după lectura unei cărți. Iar acum am înainte Imagini ale sinelui, traducere din limba franceză de Mihaela Voicu, publicată la Editura Spandugino în 2025, și este versiunea româ nească tradusă de cunoscuta profesoară, reputat filolog medievist, a unei cărți publicate de Anca Vasiliu la Editura J. Vrin în 2012; văd astfel cum Editura Spandugino, prin seria de autor anunțată cu această carte, oglindește în limba română imensul și firescul prestigiu academic de care se bucură azi autoarea cu această primă carte dintr-o serie de cercetare articulată a problemei imaginii în Antichitate.
Această carte îmi spune un lucru clar, căruia încerc să îi dau finitudinea enunțului: din literatura antichității târzii poate fi decupat un tip de identitate și cunoaștere a sinelui, pe care autoarea îl numește imagine a sinelui, care devine un subtil concurent al conceptului de conștiință (cu origini în aceeași literatură). Acest tip de identitate și cunoaștere a sinelui este argumentat de autoare în patru planuri, anunțate la început drept laturi ale unui pătrat al imaginii sinelui, reformulate în final drept trepte ale ei. Ele sunt studiate pe rând, pe cazul Apologiei lui Apuleius, care face un elogiu al oglinzii pentru a elibera acest obiect de susceptibilitatea folosirii sale magice, prefăcându-l astfel într-unul al filosofiei și producând colateral o teorie a validității imaginii de sine și a relației sociale cu sine însuși.
Apoi, pe cazul unei comparații între statutul imaginii de sine produse ca fapt practic al exersării virtuților la Plutarh, în contrast cu ceea ce realizează la nivelul imaginii de sine a fiecărei realități descendente emanația la Plotin (unde este analizat tratatul Despre contemplare al lui Plotin, cu răscolitoarea teză a reducerii tuturor faptelor practice la natura – tacită sau sonoră, dar oricum predicativă despre sine – a contemplării, dă trecerea unului spre multiplu și implicit a sinelui spre propriile imagini).
În al treilea rând, vizitări ale unor scrieri rezonante în patristică, unde în principal apar Grigore de Nyssa (mai ales cu De hominis opificio) și Grigore de Nazianz (mai ales scrisorile 101-102), unde chestiunea identității personale a omului și a chipului lui Dumnezeu, regăsite în „zidirea“ omului o conduc pe autoare la o teză strălucitoare, potrivit căreia omul creat/zidit ar fi un autoportret al lui Dumnezeu, iar acesta ar fi aspectul care îi conferă celui dintâi putere creatoare, de unde se desprinde o frumoasă valorificare a chipului ca expresie umană a imaginii de sine. În fine, pe a patra latură, cartea conține o analiză a urmei, dar în accepția proprie Antichității târzii, pentru care urma este mai degrabă legată de imagine decât de semn, și pentru care urma trimite implicit la pecete și la marca (sau dubiul?) singularității irepetabile și individuale (și, poate, cognoscibile) a autorului ei, cu o deschidere spre teologia icoanei și discutata ei superioritate și legitimitate în raport cu scriitura, fie ea și sacră.
De cum am notat acestea, pot încheia avantajele studentului cu mintea liberă despre care vorbeam, capabil să rețină finitudinile exprimabile și notabile ale cărții. Dar de aici, practic, începe totul și numai de aici cred că pot porni spre cealaltă aventură, a infinităților pe care cartea le ascunde sau le strecoară în tăcere printre rânduri, acolo unde numai deschiderea cititorului poate percepe și numai jumătatea lui de glas poate exprima gândul, iar aceasta în niciun caz pentru a-l fixa pentru memorie, cât mai degrabă pentru a se așeza pe sine potrivit pe un drum al neliniștii interogative proprii.
Pot exprima această a doua parte a lecturii numai printr-un raționament vag și oarecum hibrid, în care descripția textelor și propria intuiție se amestecă, reflectate în cartea care se poate transforma într-o oglindă pentru cititorul însuși. Dar pot porni din două puncte, fără a încerca să îmi fixez un punct de sosire. Primul este o teză pe care o întâlnesc în această carte, dar știu că este un ax central al tuturor cărților Ancăi Vasiliu, de la cea dedicată mai demult transparenței la cea dedicată Sofistului lui Platon, sau la comentariul său la Phaidros. În toate întâlnesc un efort de a convinge de relevanța inteligibilă a imaginii. Peste tot, imaginea fundamentează ontologic, instaurează relații între ființe și contribuie la platoniciana „ființă cea adevărată“, ca și la recunoașterea ei, ceea ce nu duce niciodată la descoperirea și întemeierea ființărilor ca atare, ci la intuirea celor ce sunt fără a fi ceva anume.
O asemenea relectură a textelor de bază ale filosofiei obligă la regândirea lor psihagogică (unde chiar acies mentis devine mai mult decât știam, adică o privire a spiritului). Al doilea punct al meu de pornire este o afirmație a lui Platon, din Timaios, 47b-c, unde originea filosofiei este dată de plasarea ochilor în capul omenesc de către demiurg, pentru că numai așa omul a putut vedea rotirile inteligenței celeste și le-a putut aplica propriei minți. Mereu citeam pasajul acesta pentru a sublinia legătura dintre mișcările minții și ale cerului inteligibil. Deși el nu pare să joace un rol direct în Imagini ale sinelui, acum citesc altfel acest text al lui Platon, adică subliniind accentul pus pe vedere.
Așa, filosofia s-ar fi născut pentru că văd (universalul) și pentru că vederea produce o imagine care este (mă conving argumentele Ancăi Vasiliu din această carte, și nu Platon) capabilă să unească acest universal cu particularul din mine însumi printr-o imagine de sine. Ceea ce conștiința de sine (inventată de stoici, dar în trena epistemologiei grecești clasice, unde cunoașterea are ca obiect universalul) nu putea să facă, poate acum imaginea de sine. Ea îi dă putere de persuasiune juridică lui Apuleius. Ea dă funcționalitatea acțiunii împletite cu contemplarea la Plutarh. Ea, și nu conștiința, îi permite lui Plotin să facă din contemplare o explicare a emanației tuturor, de dorință de revenire a tuturor în Unul (of, de ce a reținut tradiția doar imaginea unui Aristotel care separă brutal în Etica nicomahică acțiunea de contemplare, când el însuși pare să se fi răzgândit, numind contemplarea în Politica un caz particular de viață practică?). Tot ea, imaginea de sine, poate explica cum Dumnezeu zidește omul făcându-și propriul portret, salvându-l pe Adam de la statutul de arhetip universal și făcându-l persoană, dar și cum Plotin își refuză portretul, neîncrezător în ce anume se poate reda din actul unei neîntrerupte produceri a imaginii de sine, care este pentru el propria sa viață singulară. Dar tot ea îl face pe împăratul Iulian să îi ordone celui care îi făcea portretul (sarcastic și punându-și pictorul în încurcătură filosofică) să picteze „ce vede“.
În această galerie intervine însăși autoarea, spunându-ne că ea, imaginea de sine, ne stă înaintea ochilor pentru a rezolva (dar într-un mod infinit de particular pentru oricare, fie el și cititor al cărții, atras între paginile ei de propria imagine și surse de lectură) dilema universalității propriului statut, proiectate în singularitatea persoanei. Imaginea sinelui are deci puterea de a dialoga cu universaliile (ne spune cartea: cu genul și cu specia, dar eu mi-aș lua curajul să invoc toate cele cinci universalii). Or, această intervenție a autoarei de care vorbeam mai sus are o natură infinită pentru că nu are o rezolvare universală. Și, desigur, e doar începutul unei căutări (oare scrisul însuși este și el o imagine de sine?) în care natura obiectului se dezvăluie de neprins într-un concept, dar deschisă pentru mintea liberă, dispusă să recitească textele Antichității târzii într-un mod transparent, așadar constitutiv al sinelui.