Olimpiu Nușfelean își trăiește angoasele în liniște. Dar nu neapărat cu resemnare. Realitatea i se pare terifiantă și se apără de ea prin scuturile iluzorii ale poeziei, adoptă liniștea în care poate țese elegii pe care să le opună unei disperări insidioase care îl cuprinde cînd privește faptele din jur. „Dintre toate nimicurile lumii/ stînd la masa de scris/ aleg/ nimicul nesimțitor – cu ajutorul lui clădesc/ castele de nisip la marginea disperării“. Este limpede că nici meterezele de nisip, nici cele ale versurilor elegiace, nu îl apără eficient pe poet. Frica le penetrează ca laserul un perete de cărămidă.
Poemul titular, și cel mai lung, și mai explicit, se referă la o recluziune. Poetul stă închis, privește prin geam, nu are dreptul să iasă la piață, în loc de razele lunii, orașul este iluminat de frică. El nu se teme de zgomot, ci de liniște, frica însăși pășește inaudibil. O neclintire înfricoșătoare este descrisă pe larg, dar tonul poemelor nu este emfatic și revoltat, nu își propune să spargă prin locvacitate liniștea fricii. Dimpotrivă, poetul se închide el însuși în tăcere și melancolie, se roagă șoptit. „Melancoliile se înghesuie la reșapat“ și poetul le utilizează ca atare cerînd, pe neașteptate, în finalul poemului, ajutor de la cititor: „Cititorule, mă poți ajuta?“. Întrebare retorică, pentru că i s-a indus deja cititorului o stare de melancolie profundă și de spleen care-i interzic orice activitate, necum pe aceea de a sări ca un pompier să stingă focul și așa mocnit al autorului care „caută ușa secretă“.
Multe dintre texte au semnificația unor psalmi. Divinitatea este discret slăvită și invocată. Ar trebui ca ea să se pogoare și să calce pe foaia de hîrtie care poartă poezia. Poemul Cumpănă este, prin ambiguitatea sa, unul dintre cele mai frumoase din volum, finalul său este de altfel transcris pe coperta a patra a cărții. Poetul privește cerul cu anxietatea care constituie nota dominantă a elegiilor sale. Vrea să-l tragă peste el, ca pe o cuvertură care să-l ascundă sau să-l încălzească. „Și dacă Dumnezeu ar călca/ în trecere/ peste foaia mea de hîrtie/ abia scrisă/ ce-ar fi:/ Dispreț sau Înălțare la cer“. Ambiguitatea „cumpenei“, echilibrul între dispreț și înălțare, neliniștește sufletul.
Este semnificativă această nesiguranță a semnificației unui gest pe care nu e deloc sigur că Dumnezeu l-ar face vreodată. Frica se hrănește din asemenea ipoteze improbabile, poetul surprinde foarte bine acest mecanism care nu aparține „prostiei omenești“, cum credea stenicul Creangă. Spaima de un dezastru viitor, oricît de improbabil, este caracteristică așteptării anxioase. Așa cum se știe, chiar așteptarea unei apropiate bucurii produce crispare și nefericire. Toate acestea avînd valabilitate, firește, pentru o fire simțitoare și vulnerabilă, cum este aceea a unui artist. Din acest punct de vedere, Olimpiu Nușfelean este un transilvănean atipic, știind că, de regulă, ardeleanul privește calm și ironic cîinele care se îndepărtează cu slănina în gură, sigur pe faptul că brișca se află în buzunarul său.
Este clar că, în acest volum cel puțin, poetul este mizantrop și trist. Îi place soarele, dar citește la umbră. Și se întreabă: „Ce caut eu în răcoarea metaforei/ cu imagini triste ce mă ung la inimă?“ Mari poeți au încercat aceleași sentimente, o stare „dureros de dulce“ a „sufletului nostru bucuros de moarte“ învăluie eul liric. În loc să vadă lumina soarelui ca pe o emanație de optimism care i-ar insufla vitalitate, mizantropul din Bistrița se gîndește că jubilația naturii iluminate este o ironie a lui Orfeu și a Muzelor care… rîd de el. Referința cu Orfeu și muzele este una dintre puținele trimiteri livrești ale elegiilor lui Nușfelean. Pare că frica l-a determinat să-și ardă singur cărțile, fără să-l mai aștepte pe Caliban să le dea foc. Singura carte din raftul magicianului care încă nu a fost pîrjolită este Biblia, la care găsim referințe mai numeroase.
Lumea însăși i se pare poetului o păpădie fiind, desigur, și sferică, dar și gata să se risipească în Cosmos la cea mai mică adiere a suflului universal. „E soare, dar cer nu-i“, se lamentează „poetul operei fără aplauze“. Pînă și zborul îl sperie pe poet, nu îl satisface, îl face să se gîndească la Aurel Vlaicu. Vom lua însă prăbușirea ca pe o metaforă și frica metafizică a poetului ca pe un agreabil joc livresc. Acesta poate naște cu grație elegii peste elegii.