Denisa Ștefan s-a născut pe 12 aprilie 1999 la Oradea și a locuit la Beiuș, până la 18 ani. S-a mutat la Timișoara, unde a terminat Facultatea de Litere. În 2021 a debutat cu volumul de poezie și plath dansa prin bucătărie (Editura Casa de Pariuri Literare). În 2024 a publicat al doilea volum de poezie, Unicorn la păscut (Editura Alchimică). Romanul La fel ca mine este debutul ei în proză și este o poveste de dragoste, „o poveste de dragoste (întîmplător, dintre două fete)“, iar acum citez din Iulia Blaga și analiza sa la filmul Legături bolnăvicioase (Iulia Blaga, Legături bolnă-vicioase?), publicată la LiterNet.ro
Faptul că fiecare poveste de dragoste e unică este un truism. Există, desigur, un etalon, fixat, la noi, așa cum v-ați dat seama deja, de către Cecilia Ștefănescu și romanul său Legături bolnăvicioase, tot un roman de debut, dar și de către Dorin Mureșan și romanul său, Gestul animalului mort.
Prin vocea eroinei principale, Denisa Ștefan rezumă ludic, ironic, romanul: „Doamne, îmi și imaginez cum m-ar scrie vreun scriitor retardat. Da, deci, personaju’ ăsta e mereu cu țigara în gură, un personaj drogat, nebun, lipsit de gust, fără empatie, prins în spirale maligne din care nu are cum să scape pentru că, evident, e un personaj drogat și nebun. Sfârșit. Căcat. Cine dracu’ ar citi așa ceva în ziua de azi? Ar zice că e păcat peste păcat și Satana.“ La fel ca mine este și un roman despre snobism, preconcepții, lașități și fariseism.
Dacă fiecare om este o lume, cea a Tinei este una a superbei fragilități căreia îi este dat să treacă prin furcile caudine ale unei societăți tarate de cruzime și duritate. Denisa Ștefan propune o altfel de călătorie a eroinei. Fără să o dorească, autoarea reușește o parafrază postmodernă a nefericitei Justine a lui de Sade: Les infortunes de l’Innocence. Iubirea nu e de poveste, ci una ruptă din realitate, departe de perfecțiune și dureroasă ca viața: „Respiri și e absurd că respiri. De ce respiri, Tina? Pentru ce? Ți s-a dus lumea. S-a dus, a dispărut. De fapt, nici măcar n-a existat cu adevărat. Hah! Era încă în șoc. Știa ce s-a întâmplat, dar începea să uite detalii. Nina se transforma într-o rană deschisă, o rană cu mult mai lungă și mai lată decât Tina. (…) O voce țuguiată îi spunea că a luat-o razna. Alta se întreba cum ajunsese în situația respectivă. Stătea cu țigara stinsă între degete. Nici măcar nu realiza că plângea. De ce mai respir ? Ce se întâmplă, doamne, ce se întâmplă?“
Romanul, alcătuit din patru părți, spune povestea din perspectiva personajului principal, Tina. Cu naturalețe, Denisa Ștefan schimbă registrul. Exact atunci când cititorul crede că a prins firul poveștii, autoarea „îl lasă de o parte“ și începe să îl depene pe cel al altei povești, care conturează perspectiva, dublă, a lui Flo și a lui Kris. De aceste fire se prind, precum cârceii de viță de vie, povestea depănată la psiholog, povestea născută în urma SRP-urilor, adică a Sesiunilor de Recuperare și Procesare – cartografierea și, în același timp, exorcizarea traumelor, povestea ce se desprinde din stările în care eroina este tripată. POVESTEA se naște din aceste povești, fiecare adevărată, se construiește din acest joc al oglinzilor care reflectă fiecare o altă perspectivă, dând profunzime și insuflând viață POVEȘTII și, desigur, personajelor. Acestea au profil, personalitate, contururi ferme, se diferențiază prin istorii personale, limbaj, ticuri, ținută vestimentară etc. Un reproș ar fi acela al onomasticii, numele sunt căutate „oarecare“ sau comune: Tina, Nina, Flo, Vlad, Andreea, Diana ș.a.m.d.
Inserția în prezent, în contemporaneitatea românească și internațională se face firesc, oglinda postmodernă a Denisei Ștefan fiind plimbată de-a lungul drumului unui tânăr al zilelor noastre, unul care se îngrozește de căminele groazei, se uită la filmul Everything Everywhere All at Once, suferă de anxietate, ascultă Fast Slow Disco de la St. Vincent, lucrează într-un bar sau într-o școală, cântă într-o trupă, se sperie de perspectiva războiului, citește, ascultă din nou muzică, Heat above de la Greta Van Fleet, se gândește să își întemeieze o familie, iar în nopțile senine privește stelele.
Finalul soft, de poveste hollywoodiană, din Cuvinte de după, aduce o rezolvare diplomată și cuminte, dar astfel atenuează mult din robustețea romanului, care ar fi putut fi un manifest al unei generații aruncate, fără voie, în minunata lume nouă de după 1989, o generație care a trecut prin probleme și încercări despre care cei de alte vârste știu prea puțin, chiar contemporani fiind.