Nu o să intru în detalii legate de titlul acestei succinte inspecțiuni asupra celui mai recent volum de poeme sub semnătura lui Florentin Popa, Sutta, ce pare deja că amenință serios succesul bine meritat al anteriorului Dezintegrare. Cine se va încumeta să citească această neobișnuită colecție de sonete va înțelege imediat rezonanțele pe care le poartă cu refrenul uneia dintre cele mai populare animații din rândurile generației noastre.
Ceea ce aș vrea să subliniez este că, la o primă vedere, Suttele lui Popa ar întrerupe, la nivel formal, contactul cu predecesorii care au exersat aproape până la epuizare formula stilistică a sonetului. Este doar mirajul călătorului în deșert. Florentin Popa reușește să întrețină o continuitate cu întreaga tradiție a sonetului, atât autohtonă, cât și externă, aproape la nivel programatic. Nu ar trebui să ne mire dacă nume precum Ahoe George, cu ale sale singaporene instrumente chirurgicale și desigur, întreaga pleiadă de nume deja intrate într-un registru canonic al manierismului formei fixe precum Foarță, Brumaru, Dimov se regăsesc în lista de influențe ale Suttelor. Nici douămiiștii și post-douămiiștii nu sunt excluși, ci dimpotrivă, sunt aglutinați în materialul poetic al lui Popa, de la ritmurile lui Ianuș din Ursul din containăr și până la variațiunile lui Văsieș, Nițescu, Timotei Drob sau Miticov, iar lista poate continua. Numele care mi-a atras cel mai mult atenția, invocat de atlfel de câteva ori de către autorul Dezintegrării în interviurile pe marginea volumului, este Mateiu I. Caragiale, cu ale sale minuțios alcătuite Pajere, colecție de sonete ce a stârnit poate cele mai controversate reacții, de la fanatice admirații și până la radicale critici, vizând un artificial elitism de suprafață. Ar fi multe de spus despre „versurile la stemă“ mateine, al căror model odobescian încă nu a fost explicat suficient. Însă despre aceste detalii vom discuta într-o intervenție ulterioară. În schimb, Florentin Popa împrumută din sonetele lui Mateiu un mecanism de rezistență, instrumentat atent. Într-un fel, Suttele amplifică Pajerele, distorsionându-le sub forma unor refrene punk.
Cadre de un realism miniatural, secționate în elementare reflexe cotidiene, sunt combinate, fără a stârni un efect supralicitat, cu secvențe de un arhaism manierizat cu totul aparte. Aproape că nu-ți dai seama când granița subțire dintre Berrigan și Mateiu I. Caragiale a fost depășită și acomodată omogen. Suttele sunt programate să exemplifice, pe tonalități din registre contrastante, compunând o emisie complexă, cu nuanțe multiple; o secvență finală, în care un memorabil vers al lui Ginsberg este suprapus unei atmosfere decadente devine un exemplu sugestiv: „am văzut saltul karmic din alcool în droguri/ și apoi, la călugărie. am văzut cele/ mai bune minți ale generației mele“. Iar această multitudine de frecvențe își găsește centrul de greutate în ceea ce pare să devină, în mod intenționat, o istorie de buzunar a valențelor sonetului. Forma fixă devine o plasă de siguranță; o constrângere autoimpusă menită să provoace revalorizarea.
Ceea ce cred că îi scapă în anumite momente lui Florentin Popa este ritmul acestor realități intermediare. Nu aș vrea să pornesc o discuție monotonă și, pe alocuri, anacronică și deranjantă despre reguli prozodice; mai ales că gestul devine total impropriu în discutarea unui poet care își propune programatic o resurecție a genului. Însă, aceste dereglări devin deranjante în momentul în care alterează tensiunea poemului. Atunci când începi într-o rigoare ritmică ce oferă un anumit grad de intensitate și prin a conchide cu câteva versuri șeptare, sfârșești prin a-ți rata miza. Ceea ce îmi place însă este felul în care dicțiunea lui Popa se regăsește instrumentată în sonetele care alcătuiesc Sutta. Felul cum tonul aparte în care acesta își citește poemele oferă, atunci când ritmurile nu sunt secerate, un tip de scandare particular, ce îl apropie în mod straniu și total interesant de un metru antic, este extrem de bine închegat. Mai mult decât atât, prin acest joc de interferențe, legate într-un gest performativ sincretic, Sutta devine un tandru exil într-o singurătate aidoma unei tăceri asurzitoare („e-o flacără-n obraji care topește ceara/ și-n fața ei sunt gol – cum e un Lidl seara“), care te dezarmează prin sinceritatea reacției. Sutta este unul dintre cele mai bune volume de poezie ale acestui an.