De unde venim? Cine suntem? Încotro mergem?“, tabloul cu acest titlu insolit al lui Paul Gauguin realizat în 1897, o alegorie despre succesiunea vârstelor omului transpusă în cadrul exotic tahitian cu lumina și culorile Pacificului de Sud, ilustra tocmai enigma acestor interogații fundamentale. Tabloul le adâncea în loc să ofere un răspuns, iar pictorul alegea depărtarea unei alte culturi și civilizații, o înstrăinare, pentru a sublinia misterul deplin al unei umanități atât de diverse, supuse egal acelorași constrângeri și neliniști. În volumul său, Se face liniște în mine (Humanitas, 2024), Ana Blandiana transpune aceste trei interogații nu în culoare, nu în compoziție dramatică, ci într-un poem care devine cutia lor de rezonanță. Numai că, scriitoarea asumă în poem toate aceste interogații prin persoana I singular, proprie genului liric. Nu avem nicio extrapolare a lor în contul umanității și nicio filosofie a transcendenței ca parte a condiției umane. Toate cele trei interogații sunt profund interconectate, există o mișcare de travelling care le surprinde, dar care suspendă diacronia, ordinea eternizată a vârstelor, copilărie, tinerețe, bătrânețe, cuprinse între cele două paranteze dictatoriale: nașterea și moartea. De unde vii? ca și în tabloul lui Gauguin nu înseamnă nicidecum precizarea unui loc, a unei descendențe cu genealogia ei, ci indică către acel nebulos al unui înainte de a fi hic et nunc. A ști de unde vii deschide posibilitatea evitării greșelilor acestui trecut nebulos de dinainte de naștere, ale unei vieți anterioare și ajută la configurarea mai clară a unui alt traseu destinal. Nu este vorba aici de metempsihoză, despre transmigrația sufletelor, poeta nu plonjează în mistica indiană, ci, pur și simplu, gândește în termeni poetici un orizont de posibilitate. Misterul unei deveniri întru moarte, fie-mi îngăduită o notă heideggeriană, este dublat de cel al unei reveniri întru viață, din ceva ce a fost, cu istoria aferentă irecuperabilă, fapt atât de nuanțat ilustrat într-un poem precum Porunca uitării. „Dacă aș ști de unde am venit,/dacă aș bănui unde am fost,/poate că mi-ar fi mai ușor să deduc/ce a avut și nu mai are rost.“
Situarea vieții într-un interstițiu, într-o zonă de liminalitate dedusă din un înainte și un după, se reflectă ca o descumpănire pe care nu o disipează „certitudinile“ care-și au propriul lor neînțeles: „Stau între două realități despre care nu știu nimic:/cea din care vin și cea în care mă voi duce.“ (Pe sârmă). Într-un poem precum La celălalt capăt, capătul îl reprezintă ceea ce se află înaintea nașterii, o altă viață, pe care, observă poeta, Dante nu a explorat-o în poemul său, Divina commedia, ocupându-se de trecutul istoric cu accidentele sale biografice reflectate în destinul unor personaje plasate în funcție de păcate sau virtuți cardinale în arhitectura tripartită a unei vieți postume: infern, purgatoriu și paradis. Această viață este o „ realitate“ de care separă uitarea, „pentru că uitarea a fost condiția sine qua non a nașterii,/pe care am acceptat-o/curioși să vedem ce urmează.“ Acestea reprezintă nucleul unei teologii personale și al unei viziuni care articuleză poemele Anei Blandiana, unde interogația „de unde venim?“ primește acest răspuns enigmatic, „dintr-o altă viață“ de care ne separă uitarea, o uitare asemenea celei a morților care beau din râul Lethe în mitologia funerară greacă pentru a uita concretul vieții anterioare sau așa cum o ilustrează câteva versuri din cântecul ritual funerar românesc, Cântecul ziorilor, din Gorjul de nord, „…că ești călător / din țara cu dor/ în cea fără dor/ din țara cu milă/ în cea fără milă.“
Poezia Anei Blandiana reflectă acest mister al cuprinderii unei existențe între două paranteze invizibile, al vieții de dincoace de viață și a acelei de dincolo de moarte, tatonate, întrebate, gândite. Alegoria se scurge subtil în poem cu ajutorul unei imagini, cea a unei flori care-și risipește petalele, simbolistica nu e aici simbo listă, ci rod al unei reflecții care vede o reconciliere subtilă între categorii antagonice, viața și moartea, sub semnul cumva soteriologic al frumuseții care își conține emoția, „fiorul“: „între frumusețe și timp/ raportul e invers./floarea își pierde petalele./E tot ce se vede din înfruntarea/între cele două mistere,/plus un fior/ care nici el nu poate fi definit.“ (Invers) Am citat integral acest poem scurt pentru a releva și o altă trăsătură a poeziei Anei Blandiana, și anume o densitate, o concetrare a lui care nu vine prin sinteză, printr-o cristalizare în formulă ca la Ion Barbu, ci prin transformarea poemului într-un gând, o frază enigmatică deschisă într-un orizont meditativ.
Este sesizabilă o înrudire a acestor poeme cu cele ale lui Lucian Blaga, prin importanța pe care o conferă reflecției în poemul său Ana Blandiana, sigur cu un alt sunet, cu o altă vibrație lirică, pentru că la poeții autentici, aceleași lucruri nu se spun la fel. Misterul, un cuvânt cheie al poeticii blagiene strecurat în poemul de mai sus, definește foarte bine și poemul Anei Blandiana, construit pe forța cu care neînțelesul, incertitudinea într-o ordine metafizică injectează orice existență conferindu-i un sens venit din afara ei. Lucian Blaga utiliza lumina ca pe o „materie“ inefabilă, într-un volum binecunoscut. Aș fi tentat să spun că pentru Ana Blandiana liniștea reprezintă această „materie“, – evident, ambele, lumina și liniștea, se sustrag materialității propriu-zise și oricărei concretizări labile –, dacă nu s-ar revela în liniște partea ei de îndoială, neliniștea, poemul ființând din această tensiune dialectică între cele două. Există însă și jocul dialectic al luminii și al umbrei, pentru că poeta asumă mereu o tensiune fără de care ar trece foarte ușor în eseu filosofic, eliberat ca la Cioran de orice servitute a sistematicului, devenit lamentație și tinzând prin lirismul exacerbat și stilistica bogată către poem. „Numai umbrele pot fi prelungite din colo de orizont,/trebuie deci să devin umbră,/ să accept această ocultă relație cu Soarele.“ (Pe muchia zării) În toată această poezie a „neînțelesurilor“ „și mai mari“ există constelații proprii liricii blagiene, liniștea, somnul (Mi-e somn), trecerea etc.
Partea eului care se petrece în „marea trecere“, este parte a preocupării pe care o simți la tot pasul în poem și care este ridicată la demnitatea reflecției. Un poem precum Tot eu introduce ambiguitatea metamorfozelor succe sive pe care înaintarea în vârstă o pune în scenă și pe care o redă și tabloul lui Gaugauin, numai că aici nu mai este vorba de ipostazele generice ale succe siunii, ci de o înstrăinare treptată de propriul chip pe care-l întoarce către tine o vârstă: „Fața mea nu mai e fața mea,/Gura, mal ales, pare a altcuiva,/Ci neva necunoscut și de vină/Pentru privirea străină.“ A gândi timpul, iată o altă temă a poemelor Anei Blandiana, cu riscul imens de a cădea peste truisme sau deja spus. În fapt, abordarea temelor mari reprezintă provocarea, iar reușita Anei Blandiana nu ține de originalitatea unui gând, ci de emoția pe care o imprimă prin nuanță. Redau un poem scurt în care regăsește atât de bine exprimată această nuanță: „Îmi amintesc din adolescență/ senzația de eternitate,/felul în care lăsam timpul să treacă /ca și cum mi-ar fi prisosit,/aproape spaima de-a trebui/ să decid ce voi face cu el,/ la ce poate fi folosit/Prea mult sau prea puțin, aceeași amânare/și nealegere la fel de greu de-nțeles,/de parcă între primăvară și toamnă/vara n-ar fi decât eres.“ Poemul ia forma unei emoții dublate de reflecție, cea a sentimentului eternității și a anxietății angajării existențiale, a unei somații interioare de a-i da o formă, de a-i pune o limită printr-o decizie. Adolescența reflectă această condiție paradisiacă a eternizării în amânarea descoperirii unui rost, a unei alegeri. Putem schimba forma poemului și așeza toate versurile într-o singură frază care poate fi expresia unei reflecții autobiografice montate într-un jurnal. Poemul devine poem prin ultimele două versuri care transfigurează reflecția proiectând-o într-o alegorie a vârstelor prin intermediul anotim purilor. Între primăvară și toamnă, între adolescență ca primă tinerețe și acea maturitate care poartă deja amprenta senectuții. Vara, partea de plenitudine a vieții, nucleul ei, este o rătăcire, o ficțiune investită prin credință cu forța adevărului. De fapt, ultimul cuvânt al poemului face ca acesta să explodeze într-o polisemie derutantă, introduce o ambiguitate care este cea a existenței în seși de la un punct încolo indicibile. Vom reține acest fapt printr-un subtil contrast pe care-l face acest anotimp al plenitudinii, al bogăției care se revarsă și se cere tezaurizată cu punerea sub sem nul unei rătăciri, a unei superstiții, a unei povești necreditabile, a unei forme de perisabilitate, a unei cheltuiri vane. Și iată cum Ana Blandiana știe să-și ambiguizeze nu numai poemul, ci să-și nuanțeze reflecția trimițând ca și interogațiile din tabloul lui Gauguin nu la un răspuns, ci la un mister.