Printre numeroasele lucrări de referință publicate de Nicolae Manolescu se numără și volumul Cititul și scrisul. Cartea a apărut în 2002 în colecția „Ego-grafii“ a Editurii Polirom și reprezintă, înainte de toate, un elogiu suprem adus lecturii. Nu întâmplător, în fruntea volumului se găsesc o serie de citate elocvente, tot atâtea pledoarii în favoarea lecturii și a bibliotecilor. Printre autorii evocați îi regăsim pe J.-P. Sartre, Marcel Proust, Michel Foucault, Mircea Eliade, I.L. Caragiale, Alexandru George, Leon Wieseltier, Gustav Flaubert și J.L. Borges, cel care și-a imaginat paradisul ca o imensă bibliotecă. Cititul și scrisul este o lucrare în care eseul se împletește subtil cu memorialistica. Rezumându-și existența, Nicolae Manolescu reconstituie maniera în care a descoperit universul miraculos al cărților. Autorul evocă primele sale experiențe de lectură, pentru a ajunge apoi la travaliul sistematic al celui care a devenit unul dintre cei mai importanți critici literari pe care i-a dat literatura română. Pentru a-și defini demersul autoficțional, exegetul trimite la lucrarea lui Yukio Mishima, Soare și oțel (1973), autobiografia spirituală a scriitorului japonez. Asemenea acestuia, criticul literar român caută să se exprime într-o formă literară mai bine adaptată unor probleme personale decât romanul. În felul acesta ajunge la un soi de compromis între confesiune și critica literară, pe care o numește „critică confidențială“.
Pledoaria istoricului literar pentru lectură se dovedește impresionantă. Întrebându-se la ce sunt bune cărțile, cel pentru care lectura a devenit o modalitate de existență răspunde simplu: „la totul sau nimic“. Este conștient de faptul că se poate trăi foarte bine fără să citești și că există milioane de oameni care n-au deschis niciodată o carte. A le explica acestora ce pierd i se pare un demers inutil, asemănător cu a explica unui surd frumusețea muzicii. În ceea ce îl privește, criticul literar recunoaște că nu poate trăi fără cărți. Sub acest aspect, el se definește drept „un vicios al lecturii“. Cititul devine o necesitate organică, asemănătoare cu nevoia elementară de a mânca și a bea. Pornind de aici, hrana spirituală devine la fel de importantă precum cea materială. Consecința este aceea că fiecare zi pe trecută în absența cărților se transformă într-o zi pierdută. Lectorul pătimaș ajunge să citească seara înainte de a se culca, dimineața la trezire, în călătorii, până și în tramvai. Omul dedicat experiențelor spirituale recunoaște că nu se poate imagina fără să țină o carte în mână.
Pornind de la o asemenea formație, era inevitabil ca în interiorul cititorului să se trezească scriitorul, interpretul subtil al cărților pe care le devoră. Parcurgând amintirile lui Nicolae Manolescu, nu putem să nu admirăm talentul de prozator al acestuia. Un prozator dublat de un critic literar destul de sever cu primele sale creații literare.
Printre modelele cărții se numără lucrarea lui Julien Gracq, Citind, scriind. Mai importante se dovedesc însă trimiterile la Cuvintele lui Sartre, volum al cărui prim-capitol se intitulează Cititul, iar al doilea, Scrisul. Nu întâmplător, Nicolae Manolescu alege drept motto una dintre frazele emblematice ale filosofului existențialist francez, o frază în care se recunoaște deplin: „Mi-am început viața așa cum fără îndoială mi-o voi sfârși: în mijlocul cărților“. Cele două mari spirite sunt legate prin pasiunea lor supremă pentru lumea mirifică a cărților, iar paralelismele încep deja în copilărie. Sartre nu descoperă numai bucuria lecturii, ci și dificultatea ei, propozițiile opunând uneori o rezistență asemănătoare cu cea a lucrurilor.
în viziunea lui Nicolae Manolescu, cartea se transformă într-o modalitate de a lua contact cu universul. Pentru cel care a trecut prin Arcadia lecturii, cuvintele dobândesc mai multă realitate decât lucrurile. Există niște lecturi specifice diferitelor vârste, adevărate trepte inițiatice pe care le parcurge cititorul aflat în formare. Nicolae Manolescu vorbește despre cărțile care i-au marcat copilăria și adolescența și descoperă cu uimire faptul că noile generații au alte repere culturale decât ale lui. Pe la 11-12 ani este puternic marcat de Un yankeu la curtea regelui Arthur, de Mark Twain, dar și de romanul lui Walter Scott, Ivanhoe. Marea lectură a adolescenței rămâne însă romanul lui Alain Fournier, Le Grand Meaulnes. În ceea ce privește lumea mirifică a basmelor, a fost impresionat de câțiva dintre marii povestitori ai lumii, precum Creangă, Perrault, Frații Grimm, Andersen. Recunoaște că Mica Sirenă rămâne basmul cel mai strălucitor din întreaga sa copilărie. Trecând în revistă cărțile care l-au marcat la diferite vârste, recunoaște că până la 16-17 ani citea cam haotic, fără un program prestabilit. La un moment dat, descoperă scrierile lui Jules Verne și este fascinat de romanul Insula misterioasă. Parcursă în ediția din 1953, cartea îi marchează în mod decisiv adolescența și îl determină să scrie. În mod treptat, pe lângă literatură, începe să citească și cărțile de popularizare a științei, dintre care lucrările de astronomie îl marchează în mod decisiv. Pe vremea studiilor gimnaziale descoperă traducerea unei lucrări de Camille Flammarion, pe care o citește pe nerăsuflate. De aici află informații despre imensitatea cerului și despre distanțele uriașe dintre stele.
După ce descoperă celebra Istorie a lui G. Călinescu, tânărul Manolescu începe să fie bântuit de ideea de a face critică literară. Era prin 1955-1956, când se pregătea să meargă la facultate și când avea doar 16 ani și jumătate. Criticul subtil face distincție între cititul ca profesie și cititul ca divertisment. Ca să devii critic – este de părere Nicolae Manolescu – nu trebuie neapărat să îți placă să citești, ci să scrii despre cărți, iar aceste plăceri sunt considerate diferite. Distincția a resimțit-o foarte repede, după ce G. Ivașcu l-a transformat în cronicar literar. Acesta este definit drept „un funcționar al cititului, un birocrat care ia notă de ultimele apariții editoriale“. Deși a publicat foarte mult, nu se consideră „un maniac al scrisului“. Cronica a fost cea care l-a obligat să continue și să nu pună condeiul jos, Temele facilitând amestecul dintre plăcere și datorie.
A citi și a scrie i s-au părut lui Nicolae Manolescu întotdeauna „îndeletnicirile fondatoare ale omului care trăiește în universul culturii verbale“. Recunoaște că poate exista viață și în afara cărților, dar se întreabă dacă aceasta nu este cumva prea săracă pentru a merita să fie trăită. Nu a ținut socoteala cărților citite, dar se consideră un om care a citit mult. Iluzia că este un mare cititor este conferită de faptul că lectura a reprezentat una dintre ocupațiile în măsură să îl justifice în chip existențial. Devenit sexagenar la data apariției volumului, Nicolae Manolescu se consideră suma lecturilor sale, cărțile fiind cele care i-au marcat existența. Fiind un devorator al acestora, a fost fascinat de biblioteci încă din adolescență. Nu întâmplător, biblioteca se va transforma în spațiul său vital.
la un moment dat, Nicolae Ma no lescu atrage atenția asupra faptului că „noi nu citim neapă rat toată viața aceleași lucruri și în același fel“. În funcție de vârstă, preferințele se pot schimba de-a lungul timpului. Rămâne însă constantă bucuria lecturii. Dacă în adolescență citea tot, fără sistem, ascultând de voia capriciului, trecerea timpului aduce cu sine maturizarea lecturilor. Preocupat de zugrăvirea acelor experiențe care au contribuit la formarea gustului său pentru citit și scris, criticul nu uită farmecul lecturilor neprevăzute, regretat în momentul în care a devenit un cititor profesionist. Pe la vârsta de 16-17 ani, îi descoperă pe Nepos și pe Plutarh, autori care au jucat un rol important în evoluția lecturilor sale. Interesat de biografii, conștientizează faptul că ficțiunea nu conține criterii ferme de adevăr și astfel lasă spații mari de interpretare. Exegeza unei opere nu este apanajul cuiva și nu are sfârșit, de unde și pluralismul hermeneutic al textelor.
La un moment dat, Nicolae Manolescu trece în revistă prejudecățile legate de lectură. Potrivit unora, a sta toată ziua cu nasul în cărți nu este o muncă, ci o activitate care se plasează la antipodul vieții adevărate. Cartea se opune muncii, iar cel care citește este un fel de parazit, care îi sfidează pe cei care trudesc din greu. Totul pornește de la mentalitatea burgheză potrivit căreia cititul nu produce bani. Exegetul combate și prejudecata potrivit căreia cititul nu este plăcere, ci învățătură. De aici stupiditatea celor care nu mai citesc după ce își termină studiile, cărțile având exclusiv un rol instructiv. Spre deosebire de aceștia, consideră cititul „una din marile bucurii ale vieții și printre puținele vicii care nu trebuie pedepsite“. Dar cititul reprezintă și o formă de cunoaștere. Pe lângă așa-zisa „școală a vieții“, cărțile sunt cele care ne dezvăluie cu adevărat înțelesul lucrurilor pe care le trăim. Din comentarii nu puteau să lipsească nici trimiterile la celebrul roman al lui Cervantes, Don Quijote.
Remarcabile sunt și observațiile din final. Nicolae Manolescu recunoaște că nu se poate închipui fără să țină o carte în mână. Plăcerea lecturii rămâne întreagă și atunci când se reîntoarce la cărți deja citite. Curiozitatea intelectuală nu l-a părăsit niciodată. Drept consecință, recunoaște că o carte nouă este lucrul cel mai frumos care i se poate întâmpla.
Cititul și scrisul este o carte fascinantă, în care Nicolae Manolescu își demonstrează excelentele calități de povestitor și de teoretician literar.