Riscurile libertății. De la Geo Bogza la muzica hip-hop
Periodic, libertățile literaturii sunt puse la încercare. Cenzura și autocenzura, legate de imixtiunea factorului politic în câmpul cultural sau de presiunea socială a unor norme religioase, rasiale, etnice, morale sau de gen, transformă textul literar într-un spațiu al inhibiției ideologice și al calculelor de oportunitate retorică și stilistică. Înainte ca o instanță narativă să-și exprime o părere sau o „voce poetică“ să adopte un ton (în ambele cazuri, folosirea persoanei I reprezentând o circumstanță agravantă), autorii trebuie să aibă în vedere riscurile la care se expun: de la procese de intenție făcute personajelor, la amenințări la adresa propriei persoane.
Demersurile punitive ignoră relația dintre produsul cultural și mediu (apartenența la un curent, ilustrarea unei direcții, manifestarea unei ideologii) și resping caracterul non-mimetic sau parțial mimetic al reprezentării artistice. Ultima confuzie, ce atribuie literarului caracter real, e pe cât de gravă, pe atât de răspândită. Implicațiile ei afectează opere și autori din epoci diferite, cu mijloace de expresie și strategii de promovare diferite.
Să luăm două exemple din zona poeziei actuale. Tratate ca realitate și scoase din context, versurile anti-sistemice, anti-canonice și anti-estetice ale Paraziților și cele ale Erikăi Isac ar fi la fel de susceptibile să fie trimise în spatele gratiilor ca acelea anti-sistemice, anti-canonice și anti-estetice ale lui Geo Bogza din perioada interbelică. În fond, nu exprimă ele în mod direct opiniile autorilor? Și nu îndeamnă aceste opinii la huliganism?
Iată, alăturate, câteva dintre pasajele „ultragiante“ moral și „suspecte“ legal. Paraziții: „Nu hotărăște nimeni pentru mine/Ce e etic sau moral./Dacă mori te ia la p**ă corpul meu astral./Sunt inofensiv, dar gându’ meu e criminal./Atât de natural denaturez cuvintele/În timp real.“ (Mi se rupe) Erika Isac: „«Cum să vorbești urât? Erika, ești domnișoară.»/Ia-te-n gură cu mine ca să vezi cât sunt de doamnă./Femeia nu înjură, nu se bate, nu se f**e./Femeia tre’ să calce și să spele și s-ajute.“ (Macarena) Geo Bogza: „Sămânța, ca un scuipat, făcea pe stâncă: plici./Câinii ciobănești o înghițeau cu lăcomie./Nu rămânea nicio murdărie./Și totul era atât de frumos, atât de pur.“ (Esseu) Hip-hop social și politic? Trap civic și de gen? Avan gardism nihilist și iconoclast? Cine își mai pierde timpul cu detalii, când, la cel mai mic semn de „incorectitudine“, morala pu blică bate din piciorul indignării?
Nimic nu îi poate convinge pe moraliști. Procurorii „bunului-simț“ acuză, autorii „imorali“ se apără. Autoreferențialitatea ironică? Un paravan pentru obscenitate. Fo losirea ludică a persoanei I? O decla rație de recunoaștere a vinovăției. „Erika“ este Erika Isac (mărturisin du-și „păcatele“), iar „geo bogza“, din ver sul „Aerul tare ca într-un poem de geo bogza“, autorul real, admițându-și public trivialitățile. În așteptarea sentinței penale pentru „atentat la bunele-moravuri“.
Chiar și așa, succesul „inco rectitudinii“ poetice se dovedește mai puternic decât forța de descurajare a „corectitudinii“ legale. Pentru a ne face o idee despre popularitatea textelor „suspecte“ etic și juridic, să urmărim datele furnizate de platforma YouTube. La 3 noiembrie 2024, piesa Paraziților avea 2,9 milioane de vizualizări, 16 000 de like-uri și 349 de comentarii. Cea a Erikăi Isac, 9,9 milioane de vizualizări, 174 000 de like-uri și 13 965 de comentarii. Poemul lui Geo Bogza nu are clip pe YouTube și nu a fost inclus (încă) într-un audiobook.
Cutia ideologică a corectitudinii
Sancțiunile „corectitudinii“ publice nu sunt simple abstracțiuni. Ele îi afectează deopotrivă pe autori (judecarea „nemoralității“ lui B.P. Hasdeu) și pe editorii lor (pedepsirea „blasfemiei“ lui Salman Rushdie). De la târâtul în sălile de judecată, la atacarea cu arme (Salman Rushdie își pierde un ochi, redacția Charlie Hebdo viața), trecând prin condamnarea la perioade mai mici sau mai mari de detenție (John Cleland, Geo Bogza), creatorii suportă în mod concret efectele asocierii operei lor cu inacceptabilul (politic, social, religios, de gen, moral ș.a.m.d.). Alături de „ultrajul la bunele moravuri“, „blasfemia“ reprezintă abaterea cea mai incriminată. Cu efecte dramatice: pedepsirea fizică sau chiar eliminarea „necredincioșilor“.
Pentru cei care privesc degajat situația, să amintim de cazul scriitorului indiano-britanico-american, Salman Rushdie, condamnat la moarte în 1989 printr-o fatwa emisă de cea mai înaltă autoritate clericală iraniană: ayatollahul Khomeini. Edictul, fără limită de timp sau de spațiu, a fost extins și asupra editorilor lui Rushdie, care ar fi propagat „cu bună știință“ conținutul „blasfematoriu“ al romanului The Satanic Verses (1988).
În august 2022, la 33 de ani de la „sentința“ religioasă, inevitabilul se produce. Rushdie este atacat cu un cuțit pe scena unui festival literar din statul american New York, unde urma să susțină o conferință. Agresorul, un tânăr cu dublă cetățenie (americană și libaneză) și simpatii extremist-islamiste, îl înjunghie pe scriitor de cincisprezece ori, scoțându-i un ochi. Rushdie supraviețuiește atacului, dar infirmitatea și traumele psihologice rămân: „[My eye] was kind of hanging out of my face, sitting on my cheek, I’ve said like a soft-boiled egg. And blind.“ (v. interviul acordat în aprilie 2024 postului de televiziune BBC: https://www.bbc.com/news/entertainment-arts-68739586#:~:text= Sir%20Salman%20Rushdie%20has%20spoken,%22upsets%20him%20every%20day%22; de asemenea, volumul autobiografic Knife. Meditations After an Attempted Murder, 2024).
În afara autorităților religioase, cine mai formulează cererile de sancționare? Răspunsul ar avea nevoie de o cercetare sociologică. Una asemănătoare celei întreprinse de teoreticianul literar Paul Cornea în volumul Regula jocului (1980), pentru a defini preferințele publicului autohton consumator de romane populare în secolul al XIX-lea. În lipsa statisticilor, rămânem la nivelul factologiei empirice. Care ne spune că majoritatea cererilor aparțin cititorilor ultragiați de „conținutul defăimător“ al produselor culturale.
Cât privește formele de protest, ele variază de la atacurile mediatice, la plângerile civile și penale adresate autorităților. Situații cum ar fi cea a poeziei licențioase a lui Geo Bogza (sancționate prin încarcerarea autorului în România anilor ’30) sau cea a cărților cu conținut „potențial inadecvat“, cu precădere a celor care dezbat chestiuni identitare LGBTQ+ (propuse spre retragere din școlile și bibliotecile școlare ale statului Florida, începând cu 2023) sunt edificatoare în acest sens. În numele unui tip sau al altuia de corectitudine (a fi comme il faut, a scrie comme il faut, a publica ce qu’il faut), autorităților li se cere să intervină, pentru a proteja „morala publică“ de imixtiunea indezirabilului și a scandalosului artistic. Chemarea autorilor la ordine legală și cererile de interzicere sau de difuzare selectivă a operei transformă actul artistic într-un demers (auto)controlat ideologic și piața culturală într-un spațiu dominat de temeri politice.
Ce au în spate reproșurile și plângerile? Cel mai adesea, convingerea reclamanților că artele trebuie să fie exemplare. Să reflecte binele, adevărul, frumosul. Și, am putea adăuga: corectitudinea. Categoriile pozitive ale Antichității și clasicismului (revigorate periodic de ideologiile politice și culturale conservatoare) își dau mâna aici cu cele afirmative și incluzive ale postmodernității.
Rezultatul? Niciun loc nu mai este sigur estetic pentru autori, niciun spațiu de difuzare a operei necontaminat ideologic. Dar nu au stat lucrurile așa în fiecare perioadă istorică? Probabil că da. Însă această observație nu face disputa dintre norme și libertăți mai puțin acută. Dimpotrivă.
Dacă ne-am propune să fim personajele unui text din trecut, care să reflecte conflictul actual dintre (auto)restricțiile ideologice și libertatea de exprimare artistică, nuvela lui Ioan Slavici, Moara cu noroc (1881), ar fi terenul ficțional cel mai potrivit. Preț de câteva pagini, acolo am putea încerca hainele strâmte ale moralei și justiției literare. Un Slavici în mare măsură realist, dar tributar, la fel ca majoritatea prozatorilor români din secolul al XIX-lea, aplicării judecății etice, legale sau divine în text: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa […] Dumnezeu să vă ajute și să vă acopără cu aripa bunătăților sale.“ (bătrâna a cărei replică deschide nuvela): „ – Sîmțeam eu că nu are să iasă bine: așa le-a fost data!…“ (aceeași bătrână la sfârșitul nuvelei, când protagoniștii sunt morți, iar bunurile agonisite fraudulos risipite). Mutând scena în prezent, ne-am putea imagina prozatorii sfârșitului de an editorial 2024 „pilduiți“ de vocea moralei publice: „V-am zis eu! Nu trebuia să scrieți așa (politic, religios, etnic, rasial, în termeni de gen)!“
Așa, cum? O întrebare legitimă. Incorect. Incorect politic, religios, etic, etnic, rasial, în termeni de gen. Cu cât un text literar se îndepărtează mai mult de normele și preceptele „corecte“ ale momentului și cu cât încalcă tabu-urile rezultate din aplicarea primelor în câmpul cultural, cu atât calitățile acestui text sunt puse sub semnul îndoielii, iar imaginea și reputația autorului/autoarei au de suferit. Confuzii elementare, dar devastatoare prin efectele pe care le produc, între instanțe narative/poetice și autori reali, între ideologia personajelor și ideologia autorilor sau, mai grav, între identitatea personajelor și identitatea autorilor devin criterii publice de evaluare a literaturii și motive de tragere la răspundere a scriitorilor.
Dacă un personaj într-o proză (să zicem, o studentă) înjură, automat autoarea este vulgară. Dacă alt personaj (să zicem, un șofer de taxi) ține un discurs împotriva unui imigrant, automat autorul este rasist. Dacă al treilea personaj (să zicem, un profesor) face o glumă despre o colegă, automat autorul (poate profesor și el) este misogin (și bădăran). Cutia ideologică a corectitudinii se strânge în jurul textului literar ca pereții din filmul Cube2: Hypercube în jurul victimelor experimentului spațial. Ea forțează scriitorii să „măsoare“ cuvintele personajelor și să se gândească de două ori dacă să se folosească în proză (și poezie) de dreptul la liberă exprimare.
Literatura este despre reglaje fine
În realitate, literatura nu este nici corectă, nici incorectă. Cel puțin în postumanism, ea le permite autorilor să utilizeze orice retorică, să recurgă la orice ideologie, să aleagă orice formă de asamblare narativă sau lirică. Poți ilustra, într-un roman, o ideologie ultra-conservatoare, la fel cum poți opta pentru una democrat progresivă. Poți opera cu personaje fanatice sau cu eroi echilibrați. Poți face activism religios, civic, de gen sau poți lua peste picior toate aceste moduri de exprimare afirmativă. Poți valoriza noile forme de ființare bio-tehnologice (cyborgice) și informaționale (digitale) sau poți decide să le folosești în continuare pe cele pur biologice. Diferența sau, mai corect spus, diferențierea calitativă stă în reglajele fine.
Tezismele, dogmatismul, servirea categoriilor pozitive (sau negative) „cu lopata“, pentru a fi ingurgitate ca un discurs politic strigat mulțimilor, ar intra într-o zonă disonantă ideologic și neprofitabilă artistic: cea de white noise. „Zgomotul de fond“ al ideologizării directe reprezintă un bruiaj și transformă textul într-o cacofonie a evidențelor. Ceea ce se afirmă răspicat (într-o proză, un poem, un roman grafic, o bandă desenată etc.) poate fi adevărat, bun, frumos (chiar și util), dar nu neapărat și expresiv. Literatura poate lua forma unei tribune de idei, dar, cu cât ele sunt mai apăsate, cu atât fine tuning-ul se pierde și calitatea „redării“/„audiției“ scade. Problema nu se leagă de dreptul de a folosi (inclusiv auto-cenzurându-ne) corectitudinea, ci de felul în care o distribuim textual. Pe scurt, o chestiune de cum, nu de ce.
Sigur, ideologia (politică, literară, culturală, civică etc.) nu este despre fine tuning. Activismul, nici atât. Ele sunt despre bătălii: publice, zgomotoase, perturbatoare, inconfortabile. Dar, ca în orice bătălie, există câștiguri și pierderi. Și ele se reflectă în plusul sau minusul de calități al obiectului cultural pe care îl avem în față.
Să luăm un exemplu televizual de white noise. Când, într-un birou al Departamentului de Investigații din serialul NCIS (2003- ), un personaj iese pe ușă, iar altul îi reamintește: „Să nu uiți să-ți pui masca anti-Covid!“, în discuție nu sunt nici pertinența enunțului, nici adevărul medical pe care îl presupune, ci directețea „nerafinată“ a replicii. Scena, oricât de nobilă ideologic, are o notă tezistă, de mesaj social obligatoriu, care o face stridentă și cacofonică în raport cu ansamblul.
Într-un asemenea context, nu ar exista nicio diferență între dirijismul ideologic al replicii din serialul american (un fel de: „Trebuie să ne punem cu toții masca!“) și dirijismul etic al finalurilor de romane sau de nuvele autohtone „cu sfori auctoriale“ din secolul al XIX-lea (Ciocoii vechi și noi, Moara cu noroc ș.a.). „Trase de sfori“, personajele devin niște marionete ideologice (mai mult sau mai puțin umplute cu viață) care fie pilduiesc, fie sunt pilduite (adeseori, post-mortem). „V-am zis eu!“ și „Nu trebuia să faceți asta!“ sunt replicile care, în mod real sau imaginar, domină finalurile „corecte“ ale textelor. Binele triumfă, răul e pedepsit. Schematismul construcției (literare sau paraliterare) merge mai departe, pentru a atrage cât mai mulți cititori dornici să încheie lectura cu o îndreptare morală. De altfel, încă din 1975, cercetătorul Marc Angenot identificase în volumul Le roman populaire. Recherches en paralittérature o „structură progresiv-regresivă“ a romanelor de consum: deși inițial pierde, binele câștigă sau e recompensat la sfârșitul textului; invers, deși inițial câștigă, răul este sancționat în ultimele capitole/pagini. Fericit, cititorul închide paginile cu sentimentul dreptății împlinite.
„Nu se poate așa ceva într-o țară democrată!“
Iar imixtiunea dirijismelor în actul creației nu se oprește aici. Nicio încălcare a valorilor acceptate social nu scapă cenzurii publice și (auto)cenzurii auctoriale. Vrei să nu superi pe nimeni? Să primești premii, să participi la serate și baluri dansante? „Joci“ cum sună cântecul „corect“ al momentului. Puțini scriitori români ai secolului al XIX-lea fac pasul în lateral. Caragiale este unul din ei. Pe termen scurt, fără profit; publicul îl fluieră, critica îl admonestează. Plătește prețul ipocriziei generale și renunță să se mai poziționeze în câmpul autohton de putere culturală, plecând în exil.
În romanele și nuvelele „cu sfori“ (sfori pe care, după demersurile lui Caragiale, Rebreanu le taie definitiv, spre indignarea lui Nicolae Iorga), acceptabilul trebuie să încheie povestea, furnizându-i publicului morala pretinsă și învățămintele dorite. Dar nu numai în proză. Aceeași unitate de măsură i se aplică și poeziei, privite, la nivelul logicii bunului-simț, ca exponentă a ceea ce e nobil, înalt, profund (spus într-un mod nobil, înalt, profund). Ne situăm într-un clasicism atemporal, cu note de cumințenie etică și echilibru estetic la sfârșitul textului.
Zgomotul de fond narativ/poetic nu contează; important este să existe o justiție morală. Așa cum o cere Nicolae Iorga împotriva lui Rebreanu în Istoria literaturii românești contemporane din 1934. Sau o justiție civilă/penală. Așa cum o cere Sindicatul Național al Agenților de Poliție împotriva trupei Paraziții în 2019. Acțiunea SNAP, plasată sub sloganul „Nu se poate așa ceva într-o țară democrată!“ incriminează piesa hip-hop Antimiliție pentru „versuri calomnioase“ și „mesaj ofensator“ la adresa polițiștilor și cere despăgubiri casei de discuri și membrilor trupei (v., printre alte surse, https://adevarul.ro/ showbiz/muzica/sindicatul-din-politie-da-in-judecata-trupa-1951334.html; de asemenea, titlurile jubilative ale unor articole favorabile libertății de exprimare artistică: „Polițiștii pierd încă un proces cu Paraziții…“ – https:// ziare.com/stiri/politie/politistii-pierd-inca-un-proces-cu-parazitii-judecatorii-le-au-anulat-cererea-pentru-daune-de-100-000-de-euro-1580384 sau „Paraziții au învins Poliția română!“ – https://evz.ro/parazitii-au-castigat-procesul-cu-politia-romana-care-sunt-despagubirile-acordate-de-instanta.html).
Revenind la romanele și nuvelele „dirijiste“ ale secolului al XIX-lea, nimic nu trece de filtrul sobru al „corectitudinii“ publice. Spre deosebire de prozatorii realiști ruși ai aceleiași perioade (Cehov, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski), care își lasă personajele să comită cele mai mari grozăvii, fără a le pedepsi acțiunile sau a le moraliza comportamentele, la autorii autohtoni căderea în păcat se vede deplânsă ori incriminată. Cu unele excepții: Hasdeu, în Duduca Mamuca, de pildă. Poziție narativă riscantă, care, în 1863, îi atrage autorului un proces pe motive de „nemoralitate“.
Hasdeu câștigă procesul, dar pasajul mai „îndrăzneț“ trebuie îndreptat. Sau nu trebuie? În cazul intentat de procuror, Curtea Criminală cunoaște pe autor „nevinovat de acuzația ce i s-a întins“ și decide ca acesta „să rămâie liber de răspundere“. Și atunci? Dispozițiile legale se suprapun peste considerentele strategice. În textul din 1864, rebotezat Micuța și rescris migălos de Hasdeu, pasajul incriminat (așa-numitul „episod al Emiliei“, cu substituția mamă-fiică în pat și educarea sexuală a eroului de către mamă) lipsește.
Criticii literari și editorii observă fandarea etică și narativă a fostului acuzat. De exemplu Ion Șeuleanu, în Prefața ediției Duduca Mamuca pe care a îngrijit-o în colecția Restituiri de la Dacia (1973): „[În Micuța,] Hasdeu renunță la pasajele care ar putea trezi suspiciunile moraliștilor de circumstanță sau la unele în care aluziile la numite persoane sau realități ale Iașului ar fi putut reaprinde animozitățile.“
Ce anume ar fi putut „reaprinde“ păstrarea pasajelor inconfortabile? Nemulțumirile cititorilor pudibonzi? Dorința competitorilor literari de a bloca un rival? Sau spectrul aplicării Legii Presei din 1862? Deși respins de Curtea Criminală, articolul 50, invocat de procuror în acuzarea din 1863, ridica încă semne de întrebare în conștiința publicului. A-i ignora pentru a doua oară conținutul și a forța nota cu alt „episod al Emiliei“ era prea mult, chiar și pentru temperamentalul Hasdeu.
Autorul va ține cont de faptul că o nouă confuzie între ficțiune și realitate i-ar putea aduce mari prejudicii. Și că, oricât de absurdă ar fi suprapunerea celor două, o instanță ar putea să o accepte ca probă de vinovăție. În fond, între creație („mincinoasă“) și reproducere („mincinoasă“), diferența ar fi doar una de interpretare. Iar „reproducerea făcută cu rea-credință a unor vești mincinoase, […] de natură a tulbura liniștea publică sau a vătăma morala publică“ constituie o infracțiune în 1864. Pedepsită drastic: „cu o închisoare de la o lună până la un an și cu o amendă de la 50 până la 1000 lei“.
Cine ar mai dori să riște, într-un astfel de context punitiv? Între adoptarea textuală a valorilor comme il faut (manifest pozitive și verificat profitabile) și dreptul la liberă exprimare artistică (potențial negativă și riscantă strategic), autorii „corecți“ preferă prima opțiune. În fruntea valorilor comme il faut: morala publică, sistemul de legi, normele de conduită religioasă.
Câștigurile sunt mai mari decât pierderile? Fiecare dintre noi poate decide, pornind de la gradul de experiență culturală și nivelul de toleranță artistică. Un lucru, însă, rămâne cert: când textele sacre, Codul Penal și Codul bunelor-maniere ajung să dirijeze literatura, libertățile acesteia se împuținează.