Din motive fără legătură cu satisfacția estetică pe care mi-au produs-o volumele sale recente, s-a întâmplat că nu am participat critic la resurecția poeziei lui Ovidiu Genaru, survenită – după o etapă de stagnare – în ultimul deceniu. Mă bucur, prin urmare, că aniversând o etate inaccesibilă majorității muritorilor, poetul îmi oferă prilejul de a mă pronunța în legătură cu creația sa și, astfel, de a completa tabloul unei generații șaizeci care este încă prezentă în literatura actuală prin personalități de primă mână, de la Ana Blandiana la Nicolae Prelipceanu și de la Ion Pop la Ileana Mălăncioiu.
Nicolae Manolescu sesiza, receptând noile volume ale lui Ovidiu Genaru de după 2010, că poetul a revenit la poezie, după un excurs nu foarte convingător (și destul de îndelungat) în proză și în dramaturgie. Volumele La opt, gaura cheii și alte patimi (2018) și Cartea lui Mircea. Canal. Poezii (2020), bine primite de critică și încununate de premii literare de prestigiu, au consemnat o adevărată reinventare a poeziei auto rului, care a ieșit din siajul ludic-galant din volumele deceniilor 1980-2000, reve nind la un lirism autentic și la o poezie cu accente de râsu’plînsu’, dacă nu chiar – în volumul consacrat fra telui mort în lagărul politic de la Canal – tragice. Dar o poezie care și-a păstrat ad mirabila suplețe prozodică și o grație imponderabilă, cum puțini au avut în poezia noastră din ultimele decenii.
Dacă n-ar fi calam burul, Cartea unui nonagenar – volumul recent apărut, marcând împlinirea unei vârste rotunde – ar fi un titlu care cam descurajează lectura critică. E doar cartea unui nonagenar, cu accent pe momentul festiv (și poate nostalgic)? Sau e cartea unui nonagenar, cu accent pe etate și pe… tematica ei specifică?
Nici una, nici alta. Autorul Patimilor după Ba covia (1972) este un fin iro nist, care știe să îmbine ca nimeni altul emoția genuină și zeflemeaua de camuflaj, aliaj care mai mereu poate fi/ trebuie citit pe dedesubt: „Aromele trezite din somn de o lin guriță de argint/ cu fili gran/ Dulce amar încercuit de porțelan/ apă cristal cling cling/ Nou nouță dimineața vine pe un șervețel alb./ Cafeaua e o Doamnă/ De-o vreme pentru mine dimineața nu mai/ înseamnă viitor.“ Iar acest aparent concetto nu este practicat (doar) de dragul jocului, ci poartă o evidentă încărcătură semantică dintr-un cu totul alt câmp, cel al horațienei reflecții pe marginea motivului fugit irreparabile tempus, personificat sub chipul unei „Măicuțe Soartă“ cu care poetul dialoghează din când în când: „Asemenea pufului de păpădie/ bat și eu la poarta senectuții cu tine de mână/ Măicuță Soartă în Asfințit/ Întâi apare și crește nepăsătoare și primejdioasă/ dimineața: parcă trăiesc o zi nouă/ și parcă toate-s ca ieri: tăcerea și singurătatea/ frica și mila de mine însumi și chiar/ accidentul te pândesc ca și ieri/ Tristețea noii zile nu consistă în eșecul/ trăit ieri ci în pregnanța unui/ pericol ivit din neant.“
Cum se poate observa aici, din chiar ultimele două versuri, specificul meditației lui Ovidiu Genaru pe marginea timpului care trece nu este nici nostalgia, nici abordarea tragică, dar nici jubilația factice, în fond, neverosimilă. Poetul se raportează la gândul zilelor care au trecut și trec cu un soi de modernă ataraxie, configurată de enigmatice reflecții care pot fi citite în dublu sens. „Timpul care fuge“ poate fi fatalitatea care nu ocolește pe nimeni, dar și punctul care, oricât am tinde către el, nu poate fi atins: „Oriunde ar fi văzut/ nevăzut Timpul tăios/ mă caută și mă găsește chiar sub alte identități/ ieri azi mâine fiind călătoria ta prin/ Calea Lactee/ Tu singur și o singură dată/ ca să primești unda și însuflețirea/ ce ți s-au dat ca să te bucuri.“
Genaru își alcătuiește, în consecință, un autoportret de „hoinar“, de discret picaro căruia nimic din ceea ce e omenesc nu-i este, după dictonul antic, necunoscut: „Ei credeau c-am murit dar eu mi-am pus ferigi la/ pălărie/ Mult mi-a plăcut să fluier a pagubă s-o șterg/ de-acasă prin canioanele suferințelor omenești/ Am băut șampanie din cizme m-am pudrat/ cu prafuri înșelătoare de zbor/ Solidar cu faptele fizice și metafizice/ am testat anotimpurile cu fierul roșu pe ceafa/ unui taur bucuros de a preface cuvântul în vârstă.“ Reminiscențe bacoviene intersectează, firește, itinerariile acestui hoinar care străbate spațiul înconjurător de azi, prefăcându-l (arghezian, pe alocuri!) în timp zbuciumat, dar care s-a dus demult, și finalmente în amintire împăcată cu ea însăși: „O târg izraelit cu mari flori de balegă pe/ caldarâm/ singurele adevăratele/ creiere ale metabolismului proștilor și suficienților/ Târg/ cu bordeluri și bodegi acre unde bei ca să uiți/ sau bodogănești fiindcă/ nu poți lega o vorbă cu nimeni/ Eu/ într-o mahala bârfitoare crăcănată și hâtră bocitoare/ sarcastică/ virgină ofticoasă în care laptele s-a covăsit/ curvă alcoolică hoață/ batjocoritoare/ înstelată cu coji de semințe de bostan/ ortodoxă/ până-n prăsele cu sânii lățiți/ pe burtă șireată vulpe/ sieși fidelă/ cu mii de fețe și/ eternă/ în bunătatea ei ca un covrig cald.“ E o sinteză de athanor aici, căci sunt amestecate mărunt nu numai trei stiluri – Ba covia, Arghezi, Genaru –, ci și două registre – pastișa și autenticul – și două vârste – prezentul emoției („bu nătatea ei ca un covrig cald“) și trecutul „culorii locale“. Rezultatul e un discurs poe tic de o subtilitate care nu e la îndemâna oricui.
Firește că, asemenea multor șaizeciști, Ovidiu Genaru a fost/ este un poet al trupului și al carnalității, al bucuriilor vârstei tinere și al excesului bahic care deschide porțile diferitelor „tuneluri oranj“. La etatea senectuții cugetătoare, amintiri goliardice străbat însă imaginarul său (nu numai în volumul de față), rezultând o stranie exaltare a înțelepciunii organice a dezmărginirii, a rupturii și violenței trăirii oarbe, configurând un lirism al instinctului pur. Exaltarea își găsește și expresia verbală în care ecourile bacoviene nu sunt nici parodice, nici pastișate, ci asimilate organic, cu o particulară forță expresivă, în pofida faptului că în realitate poetul lucrează mai mult cu perifraze și eufe misme: „Prin măhălăli rău famate aud/ chicoteli de femeie/ Voi tentații de gang și voi/ ovule dor nice de infamii/ Sâni roz cu pu țin violet circular de se nat/ de răcoarea nopții/ Sâni dați la maximum/ amin tire a suptului celestului sfârc/ Golănii și jocuri ale speciei/ dinți feminini muș când limbi intruse-ntre/ dinți/ Noapte de vară/ vreme de așternut și fie ce-o fi/ un vânt țigănesc mă-ndeamnă spre bordeluri.“
Cartea unui nonagenar nu este, așadar, deloc „cuminte“ și „înțeleaptă“ și nu conține nici măcar aluziv discursuri parenetice. Genaru nu are o „experiență prețioasă“ de împărtășit și nu se grăbește să-și încheie conturile. E, dimpotrivă, ironic și mușcător la adresa prezentului și-și face simțită conștiința pozițională, inclusiv în chestiuni „la zi“, cum ar fi relația noastră cu lumea: „În Yorkshire într-o norocoasă zi fără ploaie/ pe aeroportul internațional Leeds Bradford,/ Singura muscă/ lihnită de foame din Marea Britanie mă detectă și/ ateriză/ pe-o dulce pată de forma României de pe valiza/ mea discret unsuroasă/ și/ cu nesaț începu să sugă./ Eram așteptat.“ Cu umor amar este circumscrisă, în altă poezie, tragedia prăbușirii vechii civilizații românești sub tăvălugul comunist: „Pentru că haznaua și dandanaua/ încă se vând la târg cu ocaua/ Domnilor/ vreau și eu la berărie/ sunt sătul până-n gât de cacofonie/ Vreau și eu în francofonie în masonerie/ vreau zaiafet și vreau sindrofie/ vreau tutun de pipă Clan/ vreau șampanie vreau chantan// Nu/ Dumneata vei purta șapcă.“ Se poate observa cum, pe urmele lui Topârceanu, poetul amestecă discret o undă comică în discursuri, altminteri, grave și cum „poanta“ finală „mută“ poemul, printr-un singur vers, într-o altă paradigmă semantică. Acte de virtuozitate juvenilă care subliniază, până la urmă, autoironia conținută în titlul volumului.
Nu știu dacă o judecată de valoare (oricum, strecurată în comentariile de până acum) s-ar cădea să încheie această lectură succintă a culegerii proaspăt nonagenarului Ovidiu Genaru, cu-atât mai mult cu cât locul său în lirica românească a ultimelor decenii este de mult stabilit. Prefer să spun că, după câte se pare, Cartea unui nonagenar nu e deloc un testament. Nici poetic, nici altcumva. Mai urmează.