Dac-aş avea…
Dac-aș avea un cal pe lume,
Un vultur să vegheze cerul
Și-o mreană pâlpâind sub ape,
Le-aș slobozi, ca împreună,
Să iscodească pentru mine
Locuri în care n-aș ajunge.
Dar s-ar înapoia vreodată
Vulturul cal sclipind a pește
Să-mi stingă dorul de departe,
Ori m-ar fura să mă dea pradă
Scormonitoarelor întinderi?
În două locuri
„În ce vrei tu să te preschimb?“
M-a întrebat iluzionistul,
Pe când cortina cobora.
„Visez să fiu un stol de berze“.
A fluturat din mână lung
Și-am început să bat din aripi,
Suind aevea în văzduh.
„Fă-mi semn când ţii să te întorci“,
A spus, dar eu eram departe
Și nu-mi doream decât să zbor,
În mii de păsări despletită.
Nu știu cât a trecut de când
Sunt simultan în două locuri,
Jos, pe pământ, și în înalt,
Strânsă-ntre ziduri, nesfârșită,
Captiv de liberă-n adânc…
Decantare
Intru încet și mă cufund
În liniște ca într-o apă
Care mă curăţă de zgomot.
Apoi pustia mă-nconjoară
Cu aura singurătăţii
Și mă cuprinde minunarea:
Ce mică sunt! Acum îi semăn
Seminţei de muștar din care
Stă să se-arate-mpărăţia…
De mână
De mână cu părinţii mei,
Mă plimb pe străzile umbroase
Care-au rămas numai în gând.
Sub pași simţim cum fuge vremea
Și se întoarce înapoi
La înserarea cea blajină.
Vocile noastre de atunci
Ne prind din urmă, împletite,
Făcând deșertul paradis.
Am fost și noi ca niciodată,
Că de n-am fi, n-am povesti
Cum ne-am împrietenit cu timpul:
L-am luat în palmă ca pe-un melc
Și i-am cântat încet să iasă,
Până când strânsul din adânc
S-a dezmorţit și, iată-nvie!
Necunoscutul
Pe când priveam din iarbă norii,
Mi-am început domol plutirea
Și navigând numai cu ochii
Printre colinele de aer
Care se-nvălurau ca marea,
M-a părăsit deodată văzul.
Am continuat călătoria,
Călăuzită de auzul
Ce deslușea o fâlfâire
Catifelând necunoscutul,
Apoi și sunetul se stinse.
Mireasma ce m-a luat de-acolo
Și m-a-nsoţit pe mai departe,
M-a dus atâta de aproape,
Că m-am trezit îmbrăţișată
De tot ce nu puteam atinge…
Scrisul
Cum toate sunt pe ducă,
Rămâne numai scrisul
Să-nchidă în cuvinte,
Ca într-o scoică – marea,
Ce n-ar vrea să se piardă.
Cine deschide cartea
Se umple de ecoul
Unor trăiri strunite
În rime și în ritmuri
Ce le preschimbă-n muzici,
Iar ochii în citire
Se-mbată de vechime
Ca de-o mireasmă vie.
Ferestrele în noapte
Ferestrele în noapte
Și ușa neatinsă
Încep să se deschidă,
Iar casa în plutire
Se strânge ca o barcă.
Poate că, de afară,
Se-apropie numai vântul
S-o sufle și s-o poarte
Pe mările de aer.
Dar dacă, singur, somnul
Celor de dinăuntru
Face din așezare
Un port al nostalgiei?
Aceeaşi bancă
Să stai pe-aceeași bancă
Pe care de demult
Se așezau bunicii,
Când ziua se stingea…
Să ai în ochi colina,
Copacii neatinși
De timp; pe cer să treacă
Același stol de nori…
Dar cum să se întâmple
Cu mine-așa ceva,
Când umbra se întinde
Să-nghită tot ce-a fost?
Când mă aplec pe foaia
Caietului lăsat
Cu scrisul vechi, din urmă,
Colina de cuvinte
Se-arată împrejur.
Atunci, mă pun pe banca
De litere și văd
Aceeași înserare
La care se uitau
Bunicii, altădată.
Desmierdare
Vin clipe fără margini,
Când braţele golite,
În timp, de mângâierea
Celor care trecură,
Se umplu de preaplinul
Iubirii ce coboară
De dincolo de nume
Și de înfăţișare.
Atunci, tot ce aș strânge
La piept, pe totdeauna,
Mă ia și mă desface
Într-un mănunchi de raze.
Elegie
„Unde ai vrea să fii acum?“
„În părul tău cu iz de fum,
În ochii tăi privind domol
Cum pleacă verile în stol.
De-aș izbuti să mă ascund
În ceasul cu capac rotund
Pe care îl purtai cândva,
Aș face orele să stea,
Sau le-aș întoarce în trecut,
Ca să te smulg din nevăzut“.
„E prea târziu… și am uitat
Cum e să fii prins și legat
De-un singur chip, de-un loc precis,
Când poţi să te desfaci, ca-n vis,
Și să devii neţărmurit.
Mai bine lasă-te condus
De timpul care ia sfârșit
Și fii ca mine – de nespus –“