Istoria pe care o învățam pe la școlile dintâi avea o calitate care ne-o făcea simpatică: se termina la un moment dat. Devenea, dacă nu te opreai din gândul la ea, nimic altceva decât ceea ce le spusese un clasic, ba chiar antic, profesorilor noștri, iar aceștia ne spuneau nouă: „Historia magistra vitae.“ Mă întreb doar dacă oamenii de azi, cu puțina lor învățătură (de minte) despre istorie ar mai suporta un asemenea adevăr precum cel aruncat lumii în urmă cu mii de ani de Cicero. „Cicero, n-am auzit“, cred că ar spune un om de azi, parafrazând răspunsul dat de cel încălțat „cu sandale de aur“ cândva, întrebat ce știe despre Boris Pasternac (1890-1960), scriitorul dizident sovietic premiat cu Nobel, doi ani înainte de a muri, spre marea supărare a PC(b)US.
Ce regim secret, ce Politburo ascuns vederilor noastre ne împiedică azi pe atâția dintre noi să mai credem cele sugerate de marii clasici, de pe vremea când umanitatea nici visa la premii și distincții, altele decât acelea ale încrederii celor care citeau în ceea ce li se punea sub ochi!? Încercați să pronunțați în zilele noastre nume precum acela al lui Cicero în fața unor persoane care altădată s-ar fi numit învățăcei și urmăriți (sau „monitorizați“, cum se spune în novlimba de lemn) efectul: o privire tâmpă, care oglindește totala lipsă de semnificație a vorbei dumneavoastră în mintea lor. A, un nostalgic, un conservator! mă și văd calificat („la locul de muncă“) de către adepții unui progres, ca să zic așa, dacă îmi pot permite, fără frontiere.
Istoria cealaltă nu povestea despre ce s-a întâmplat cândva și nici ceea ce, obiectiv, pare celor care-o scriu că s-a întâmplat, ci faptele cu care ne confruntăm zilnic, de vrem sau de nu vrem, aceasta/ aceea nu se termină. Iar asta ne dă un sentiment apăsător și celor care știm ce ar însemna ea, dacă ar fi însemnat ceva în creierele omenirii, și ce ar însemna ea independent de ceea ce mai păstrează creierele acelea, așa, gata spălate de regimuri și ideologii. Comparațiile, dacă se fac, sunt superficiale. Or, superficial, de fiecare dată, lucrurile, întâmplările par a fi diferite. Deși nu sunt chiar atât de diferite, indiferent dacă marile inundații sunt provocate de ploi nemaiauzite sau de tsunami-uri rezultate în urma unor cutremure. Sau, mai ales, dacă marile dezastre sunt provocate de tancuri, bombe atomice sau mii și mii de călăreți necruțători, care trec(eau) totul prin foc și sabie. Crimele istorice diferă nu prin faptul că unele sunt crude, altele mai blânde, unele comise cu sabia, altele cu instrumente mai perfecționate, dar cu același țel (target, n’est-ce pas?). Crimele istorice pot părea diferite numai prin cifra morților pe care o procură viitorilor istoriografi. Un bibliotecar american, Matthew White, este autorul unei opere intitulate Marea carte a inumanității. Iar subtitlul e, și el, semnificativ: „O istorie a ororilor în 100 de episoade“. Lucrarea a fost publicată în 2012, dar nimic nu ne poate face să nu ne temem că ea va deveni în prea scurtă vreme caducă. Într-un clasament după numărul morților pe – să zicem – secundă, teamă mi-e că Al Doilea Război Mondial (66.000.000 de morți) sau Genghis Han, azi încă la egalitate cu Mao Ze Dong (numai 40.000.000 de morți fiecare), în timpi care se numără, totuși, cu anii, vor fi depășiți de catastrofe, încă aflate în stadiul – vai! – de exercițiu, precum bombardamentele de la Hiroșima și Nagasaki, sau tsunamiul din Thailanda (26 decembrie 2004: 220.000 de morți în câteva minute). Asta ca să nu ne mai gândim, sumbru, la amenințarea nucleară dinspre Kremlinul putinist, amenințare care se poate transforma oricând în realizare (sic!). Căci, dacă memoria nu ne-ar fi amortizată până la ștergere ne-am mai aminti de afirmația noului țar kremlioniot despre faptul că dacă Rusia nu e nimic nu e. Sau: „de ce am mai avea nevoie de această lume dacă în ea Rusia nu mai e?“ Uitarea îi face pe tirani să uite că Grecia antică nu mai e, cu Platon-ul ei, cu Socrate-le ei, ba nici cu Homer-ul ei sau cu Praxiteles-ul ei, că nici Roma Antică nu mai e, cu Cicero-ul ei (rămas doar ca dimensiune tipografică), cu Seneca al ei, cu Vergiliul și Horațiul ei și totuși lumea în care un șobolan de pe la Kremlin poate afirma prostia criminală de mai sus există.
Dacă oamenii de azi ar mai fi știut că istoria i-ar fi putut învăța ceva, poate că nu s-ar fi ajuns în halul de violență în care e azi omenirea, poate că inumanitatea ar fi rămas la vechile recorduri și n-ar mai fi făcut eforturi supraumane de a inventa arme care să ajute la depășirea recordurilor din Marea carte a inumanității de Matthew White. Dar omenirea nu mai vrea nici o magistra vitae, căci fiecare ins lipsit de darul învățatului, adică al memoriei, e un virtual magistru al morții.