Un optzecist blocat de Cenzură

O surpriză ne-a produs-o lectura unui optzecist întîrziat din pricini politice, purtător de nume voievodal, Romulus Brâncoveanu. Membru al Cenaclului de luni, debutînd în 1974, în revista „Luceafărul“, prezent în două volume colective din 1982 și 1984, nu s-a putut înfățișa cu un volum propriu decît după prăbușirea dictaturii ceaușiste, în 1991. Una din victimele puțin cunoscute ale acesteia. De atunci o rezervă editorială pînă la apariția cărții pe care o avem în vedere în rîndurile de față. O atare zăbavă pare a se oglindi într-o asociere mai puțin frecventă, vădită în producția sa, cea dintre cutezanța șocantă, cu iz suprarealist, și expunerea pacientă, nu o dată în texte prelungite. Asumarea unui asemenea procedeu să sugereze reflexul unei existențe? Oricum momentele de încetinire, de dificultate a unei decizii par o confirmare. Nu e întîmplătoare nici tristețea cu alibi spectral: „Sunt pe o stradă tînără./ Ieri, două blocuri s-au aliniat și i-au dat spațiul./ Nu știu unde merg, poate sun la o ușă,/ poate e un chenar de lumină, al ușii desigur, și pentru mine.// Asemenea indeciziei mele e timpul.// În chenarul ușii, un bărbat slab,/ Are capul plecat peste umăr, zîmbește,/ E palid și blînd./ Fruntea lui, de o înaltă moralitate, e tristă/ Și pe ea îi curg lacrimi vii, curate./ Ochii lui sunt negri triunghiulari/ Și parcă ar vrea să raționalizeze pentru o clipă lumea./ Mîinile lui sunt subțiri,/ Ceva din toată imaginea de pînă acum/ Le face cu necesitate subțiri” (Noiembrie). Fundalul social al versurilor e îndeobște mica provincie. Dar cu prea puțin Bacovia, tentînd un salt spre modalitatea modernă ulterioară, a unui nerv indicînd insolitul. Impaciența avangardistă înfrînge răbdarea monotoniei. Pe de altă parte, eul auctorial devansează catalogul senzațiilor directe în favoarea unei speculații care acceptă secvențe halucinante: „Aici, în noapte, lumea e mică:/ Întîmplări ciclice și esențe./ Sub noi, oglindă cu ape roșii,/ Dante al unei improvizații model,/ Răstoarnă în adîncu-i casant/ Ce va fi.// Deci, urmîndu-ne imaginea, dăm în timp înapoi/ Și pe luciul ce face jumătatea întreg,/ Ce a fost, voi citiți ce va fi, se adună/ Și în locul acela de veghe/ Coaja crapă și curge în oglindă,/ Voi ați spune, simetricilor, sari din oglindă,/ Și intri într-un fel de culise” (Scrisoare). Nu e neglijat nici detaliul. Însă episodul descriptiv e îndeobște rapid, uneori arbitrar, cum într-o abordare cinematografică: „E lună de aprilie neînflorită./ Ploaie măruntă și rece,/ Bună pentru pătrunjel și mărar.// Sunt și cîțiva răniți,/ Cîțiva dintre miile ce-și duc mîna la gură/ Acoperindu-și jumătatea/ De jos a feței” (Inițiere). De reținut echilibrul urmărit între relaxarea realistă și nota fantastă care tinde a acorda realului a treia dimensiune: „Din această noapte fac parte/ Și țărmul și golul din piept, decorativ,/ E Odiseu, tatăl fricii sale,/ Dăruind-o unui băcan –/ Sau mă înșel?// Spune mama: am un băiat și el trecu prin Valea Plîngerii,/ Cu noaptea în sîn mergea spre baracă,/ Luase salariul, banii lui pe concediu,/ Și ajunse la baracă bărbat” (Carte). Lumea ambientală e una tehnică, cu parole scientizante. Pentru o ființă nedespărțită încă întrutotul de tradiția naturistă, de cutumele imemoriale, e ca o schimbare de domiciliu. Depoziția sa cuprinde o uimire resorbită, resturile unei inadaptări peste care nu s-ar putea trece: „Era în amurg. Se zideau în jurul copacilor eprubete/ În care se prepara inima oamenilor –/ Două lingurițe de zahăr,/ Un strop de argint/ Și o frunză de iasomie,/ Bine încărcată de electricitate,/ Bine spălată de ploi” (Era în amurg). Gesticulația nu poate ascunde o stîngăcie naturală sub semnul unei dorințe nu atît de „progres”, cît de uitare a ceea ce s-a petrecut: „La vecini se aude mereu/ Cum încearcă cineva să deschidă./ Sunteți chiriașul? (…) Chiar eu m-am prezentat/ Să particip la ceea ce nu există./ Nu e aceasta o încercare de autosugestie,/ Un început de uitare?” (Minciuna și existența). Școlar perpetuu al propriei vieți, poetul notează conștiincios clipele silințelor d-sale care dobîndesc haloul irealității. Realul nu poate fi captat aici decît cu prețul cedării sale la ceea ce fatalmente l-a depășit: „Am încercat «să imit lucrurile cu litere»,/ Dar gîndul, mai subțire/ Decît cicatricea pe care o am pe obraz,/ A ieșit de sub lespede, a orbit” (Ibidem). În alte locuri fantasticul se îngroașă apelînd la figuri mitologice, dar oferindu-le mai curînd ironia decît omagiul său. Prea adesea contrariat spre a le mai putea accepta solemnitatea, scriptorul le parodiază alene. Din nou lentoarea discursului devenind o componentă a confesiunii: „În mansarda mea din Bulevardul Dacia paisprezece/ Au venit zeul igrasiei și zeița să mă interogheze./ Ce buze amare am, ce gît prelung favorizînd tortura,/ Ce interesat mă privesc dînșii!// Arată-ne lenjeria, hainele pentru expertiză./ Nu se văd deloc urmele nepăsării tale/ Și uite cum te îngrași” (Mansarda cu oglindă retrovizoare). Pe alocuri dezolatsarcastica rulare de imagini e întreruptă de cîte o afirmație apodictică: „Nu există în noi ceva mai adînc decît noi înșine (…) Viața mea e o boală care se ia.// Am și eu dreptul la munca morții.// Planul ca o ratare pe orizontală” (Textualizare). Pentru a urma spectacolul totodată pacificat și anxios al unui circ al ebrietății: „Și ca la circ îmi bag capu-n gura cîte unui cuvînt/ Și pocnesc din bici. (…) Iar înserarea pătrunde pe ușă ca un om beat,/ Tușește încet și adoarme” (Ibidem). Ca și următoarea ofertă de bilanț, la întîlnirea unei concluzii istorice cu una emoțională: „Azi plouă și întunericul vorbește la radio./ Din toate părțile vorbește la radio.// Luna… Odinioară… Nu merită să gîndești.// Între noi sunt cuvintele,/ Complicitatea logicii, în poem.// Vezi secolul XIX e un secol al istoriei, al muzicii./ Sincer vorbind e o colonie a Franței./ București, Parisul Orientului./ Pe trotuar trec decolteuri/ Și asta, dragostea, se numea amor” (Noapte). Dacă volumul inițial al lui Romulus Brâncoveanu, apărut după prăbușirea cenzurii, s-a văzut caracterizat de Alex Ștefănescu ca echivalînd cu o „consacrare”, următorul îi confirmă cu certitudine autenticitatea poeticească.