După cum aflăm dintr-o precizare de la începutul cărții Ochii minții. Eseuri, cronici, divagări (Editura Școala Ardeleană, 2020), Irina Petraș a adunat între copertele ei eseuri, articole și cronici (la acestea din urmă nu mă voi referi în rândurile de mai jos) publicate în ultima perioadă în reviste precum România literar\, „Steaua“, „Tribuna“, „Vitraliu“ și „Pro Saeculum“. Unele dintre aceste texte au fost incluse, parțial, și în sumarul câtorva dintre volumele anterioare ale autoarei. Respectivele reluări sunt explicate prin faptul că o aceeași ideatică irigă, asemenea unei pânze freatice, scrierile Irinei Petraș, deoarece „gândirea vieții printre cărți este una în mișcare – conexează, se întoarce din drum, repetă, revine cu uanțe, remaniază discret în pas cu mereu alte lecturi. Răz-gândirea ține și ea aproape“. Așa cum aserta și Lucian Blaga („A fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt“), citat, de altfel, undeva în cuprinsul cărții, „a se răz-gândi“ înseamnă, înainte de toate, pentru ardeleanca Irina Petraș a duce un gând până la capăt, dar și a-l relua. Toată experiența sa de viață, de lectură și de scris este văzută cu ochii minții și trecută prin filtrul gândirii. Tot divagând pe seama unor teme majore (lume, viață, moarte, literatură, limbă), eseista clujeancă ajunge la convingerea că, dacă își va rumega îndelung gândurile, ele i se vor limpezi și, la rându-le, îi vor face scrisul mai citeț. Prin urmare, așternerea literelor pe hârtie (sau pe ecranul calculatorului) traduce, asemenea vorbirii, reprezentarea experiențelor ochiului minții și de aceea ar fi preferabil să folosești mai multe cuvinte pentru tine însuți, în actul/procesul gândirii, decât în acela al comunicării cu semeniii: „Să înveți să taci de nu poți spune ceva mai bun decât tăcerea. Să reînveți rostul vorbirii și al tăcerii pe fundalul unui zumzet cultural cotidian, persistent (s.a.)“ (p. 99). Cred că Irina Petraș își dă într- un fel seama că, dacă ar tăcea, filo – soafă ar rămâne. Nu chiar o filosoafă – ce-i drept –, dar o filosofie a limbajului tot este tentată să întreprindă. Simțurile comune pot fi deficitare („Urechea te minte și ochiul te-nșeală“ – scria Eminescu în Mortua est!), ceea ce nu înseamnă că eseista ar manifesta mefiență față de cunoașterea prin simțuri, o deficiență auditivă putând fi la fel de fecundă ca și aceea vizuală, dacă sunt bine percepute și răz-gân – dite efectele de ecou provocate de idei – le intens urmărite. „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere“, pare să exclame arghezian Irina Petraș, dar nu referitor la relația cu divinitatea, ci la aceea a entității propriei gândiri. În acest sens, ea teoretizează despre polaritatea „in-otic“–„ex-otic“. Pe de o parte, comuni care „in-otică“ ține de zarva care ne țiuie zilnic în urechi, bruind u atât comunicarea cu ceilalți, cât zămislirea gândurilor. Pe de altă parte, „ex-oticul“ presupune izolarea fonică față de larma mundană/imundă, în scopul de a căuta „cuvinte potrivite“ care să exprime esența ființei, de dincolo de vorbe. Aceasta este, în fond, condiția necesară (dar nu suficientă) împlinirii actului creator, care presupune compoziție omogenă, logică discursivă și mesaj coerent. În această privință, după ce a trecut și vămile expresivității, literatura nu mai reprezintă clasica oglindire a realității, ci o narațiune adecvată, care să-i asigure cititorului un echilibru ființial, dincolo de zgomotele diurne (izolându-te în turnul de fildeș, vezi mai departe și mai limpede). Deoarece oglindirile nu seamănă între ele, diversitatea răsfrângerilor uanțează imaginea unuia și aceluiași drum, care nu poate fi apropriat altfel decât prin diversitatea reflectărilor: „Adevărurile relative, colorate și gureșe, se bulucesc de-o parte și de cealaltă a drumului «adevărat», căci Adevărul lui nu e și nu poate fi altceva decât întrețeserea acestor variante de lectură, de interpretare (s.a.)“ (p. 39). În pariul făcut cu literatura, Irina Petraș mizează atât pe ficțiunea realității, cât și pe realitatea ficțiunii: „știu la fel de bine că, pe de-o parte, realitatea, oricât de mari îmi sunt cunoașterea, știința, luciditatea, nu mi se dă în toate detaliile ei, că își păstrează misterul (s. a); pe de altă parte, că singura cale de a o controla, înțelege este ficțiunea, în sensul foarte larg de interpretare liberă și imaginativă/imaginantă de semne. Iar democrația cuvântului – care îmbracă la fel de aplicat adevărul și minciuna, realul și ficțiunea, binele și răul – e teribilă“ (pp. 39–40). Ea mărturisește că a șocat- o încă din anii copilăriei aparenta inapetență a vorbelor de a-și dezvălui imediat calitatea de adevăr sau de minciună. Este motivul pentru care eseista, în scopul de a descoperi ceea ce ascund cuvintele în fond, a purces la analizarea amănunțită a lor și a ajuns chiar să-și extindă cercetările în domeniul lingvisticii comparate (apariția acum două decenii a volumului Feminitatea limbii române. Genosanalize o dovedește din plin). Și aceasta deoarece, formele gândirii fiind controlate inconștient de legile inexorabile ale unor pattern-uri, sistematizările interne ale limbajului ies mai lesnicios la iveală dacă se recurge la comparații cu ceea ce se întâmplă în alte limbi. Marea pasiune a Irinei Petraș rămâne verificarea etimologiilor și a înlănțuirilor surprinzătoare pe care le urmează ele în dezvoltarea limbii: „Orice cuvânt poate fi privit de două ori – o dată în suprafața sa actuală, în relație rapidă cu prezentul; a doua oară, în adâncul său etimologic, de unde răspunde altfel despre sensul lumii“ (p. 72). Se pare că Irina Petraș a trăit o experiență asemănătoare aceleia arate de Marin Preda în legătură cu descoperirea forței magice a cuvântului, cu începutul aventurii conștiinței și cu trăirea revelației că poate deveni scriitor: „Chiar cuvintele care îmi treziseră viața conștiinței nu fuseseră ele misterioase? Dacă eu luasem în brațe o pâine și nu mai vroiam s-o dau celorlalți, cum să mi se mai dea încă una? Firesc ar fi fost să mi se smulgă din brațe. În loc de asta am auzit «Na, mă, și pe-asta!» Și forța magică a cuvântului astfel rostit mă făcuse să las din brațe ceea ce luasem și să devin conștient că exist. […] Dar când tatăl meu stătea pe prispă și trecea unul pe drum și îi spunea: «Bună ziua mă, nea Tudore», și tata cu toată sinceritatea: «Bună să-ți fie inima, mă, Cârstache», tare, apoi pentru el însuși încet: «te’n c… pe mă-ta de zăltat», asta da, era ceva senzațional, căci descopeream cum forța cuvântului îmi dezvăluia brusc că omul poate gândi simultan două lucruri care se băteau cap în cap“ (Viața ca o pradă, Ed. Cartea Românească, 1979, pp. 32–33).
Schimbând ceea ce este de schimbat în cazul experienței trăite de Irina Petraș, firul ariadnic ce i-a fost ecesar pentru a se descurca în labirintul limbajului i-a fost întins de mamă, care a asigurat-o lapidar că „și minciuna-i vorbă!“ (p. 104). Ducându-și gândul înfiripat până la capăt, viitoarea scriitoare și-a dat seama că minciuna rămâne fatalitatea nu doar a comunicării umane, ci și a rostului artei, al literaturii. Din moment ce „drumul spre Adevărul cel mare și unic (cenușiu, mut, placid) e pardosit, definitiv și implacabil, cu puzderie de minciuni colorate, gureșe, fremătătoare care se cred adevăruri“ (p. 104), adevărul absolut rămâne un ideal de căutat. Până la găsirea lui, fiiința umană făurește lanțuri de ficțiuni a căror coerență fantasmatică ar trebui să-i țină locul în realitatea haotică, încropind doar surogate de adevăruri consolatoare (succedaneul „ca-și-cum“). Aruncându-și ochii minții înspre literatura contemporană, Irina Petraș u se arată a fi speriată de inflația de poeți și de poezie, care „nu-i decât o urmare a libertății/ușurinței de a-ți comanda, azi, o carte «de gata» așa cum îți comanzi un costum, la croitor. O carte strâmbă nu pune în pericol literatura adevărată, tot așa cum marile case de modă nu tremură de spaima puzderiei de haine strâmbe care circulă pe fața pământului“ (p. 25). În privința receptării, „de poezie au nevoie anumiți oameni, iar alții o duc foarte bine fără ea (eu am dreptul să mă îndoiesc de binele lor, dar nu le pot refuza dreptul de a se îndoi de binele pe care mi-l aduce mie poezia […])“ (p. 25). Și totuși, când este să răspundă la clasica întrebare despre ce a vrut să spună poetul sau poezia, Irina Petraș este tranșantă și refuză teoria expresivității involuntare, a lui Eugen Negrici, fiind convinsă că un creator este întotdeauna voluntar în rostirile sale: „Efortul creator e alt nume pentru voință, intenționalitate. Ieșirea din muțenie, indiferent de mijloacele de expresie la care apelează și indiferent de rezultatele pe care le va dobândi ori care îi vor fi recunoscute, se face aproape întotdeauna deliberat și de cele mai multe ori imperativ (se vorbește despre chemare, vocație) (s.a.)“ (p. 23). Sugestiv este pus în evidență și rolul cronicarului literar: „Dar cei doi, scriitorul și cititorul, sunt siliți să se comporte «englezește», adică nu pot intra în vorbă dacă nu le face nimeni cunoștință. De unde rolul criticii de întâmpinare“ (p. 19). În prezenta carte, ca și în precedentele, Irina Petraș ne dezvăluie multe din ceea ce visează și își închipuie, atât în viața de zi, cât și în viața de noapte. Nu știu dacă ține pagini de jurnal intim propriu-zis, dar, în cazul în care acestea ar exista, nu cred că ar putea trasa cu claritate evoluția vârstelor biologice ale scriitoarei, deoarece „cronologia jurnalelor nu e, oricât ar părea de ciudat, adevărata cronologie. Zilele cură, dar viața are bucle și rupturi, gândul tremură și se frânge (s. a.)“ (p. 35). Dacă urmărim „răz-gândirile“ expuse în volumul Ochii minții. Eseuri, cronici, divagări, putem trasa liniile de contur ale unei profunde autobiografii indirecte, pe care e-o dezvăluie eseista clujeancă prin intermediul mărturisirilor sale. Lăsându-se în voia plăcerii de a divaga și de a-și plasa opiniile sub semnul relativului, Irina Petraș aduce argumente convingătoare în tot ceea ce propune interpretării. Așa cum ne-a obișnuit, ea operează cu finețe asocieri și disocieri surprinzătoare atunci când vede idei cu ochii minții.