În 1938, în primul volum al cărții sale intitulate Destinul omenirii, filosoful P.P. Negulescu propunea pentru ieșirea din criză un proiect de refacere a umanității și a încrederii în Europa într-un moment când cele două totalitarisme amenințau să sufoce continentul din punct de vedere politico-militar și culturalideologic. Propunerea sa era subminată însă, între altele, și de lipsa de rezistență a societății intelectuale în fața atracției exercitate de modelul regimului autoritar. Un intelectual înrudit ca gândire politică și atașat până atunci față de sistemul democratic (Mihai Ralea) devenea ministru în guvernul dictaturii regale. La fel ca Negulescu, Ralea a formulat reflecții pătrunzătoare despre destinul (tragic) autohton. Atunci când vorbea despre eajunsurile caracterului românesc el spunea că: „n-avem nici gravitate solemnă, nici reculegeri de conștiințe, nici presentimente de destin tragic“. Concluzia lui Ralea era aceea că: „sunt puțini oameni care au onoarea unui destin“ și că „cei mai mulți se zbat, neputincioși, între firele inextricabile pentru ei ale unei sărmane soarte“. În epocă au dominat sintagmele destin românesc, fenomen românesc etc.; or, la aproape un secol distanță, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu au deplasat discuția în jurul destinului din sfera aționalului în cea a universalului. Destinul este doar în mică măsură „destinul românesc“ care îi preocupa cu precădere pe gânditorii interbelici.
Discuţii în contradictoriu pe tema destinului
Cineva compara recent amiciția specială din lumea culturală dintre Tudor Vianu și Mihai Ralea cu „prietenia de-o viață“ dintre Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Ambele „perechi“ intelectuale au fost împreună timp de aproape 50 de ani, sugerând – amândouă – parcă o identitate de destin. Poate este prea mult spus, însă este adevărat că apropierea profundă dintre ultimii doi cărturari a înlesnit și acest ultim demers editorial – zece scrisori reproduse în prima parte a cărții, urmate de texte datorate lui Andrei Pleșu („paisprezece însemnări despre destin“ – pp. 147-206) apărute inițial în „Dilema veche“. A rezultat „un turnir modern al ideilor“ în care se confruntă două concepții despre destinul omului, în fapt un epistolar despre soartă și sorți purtat de doi filosofi (cu perspective diferite). Cei doi interlocutori, două destine păltinișene, evoluează sub influența amintirilor despre mentorul lor comun, Constantin Noica („domnul oica“, cum îl evocă mereu Andrei Pleșu, vădind un respect cu totul special, demn de o „întâlnire destinală“ – p. 17). Magistrul de la Păltiniș le-a ghidat lecturile și orientările academice, punându-și amprenta în mod decisiv și asupra bibliografiei privind subiectul destinului, poate „cea mai importantă temă a muritorilor“ (p. 19). Cel care deschide „ostilitățile“ este Gabriel Liiceanu, în primul rând prin încercări de definire conceptuală și de stabilire a unor reguli ale jocului menite să răspundă unor întrebări stringente: Ce este destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea? Destinul e viață? În răspăr cu Andrei Pleșu, Liiceanu crede că destinul nu poate fi echivalat cu viața. Echivalența ar fi neavenită: „Nu orice viață presupune un destin“ (p. 30); o afirmație care îl înrudește cumva cu anumiți autori interbelici deja citați. Dezacordurile de principiu dintre cei doi „combatanți“ (p. 40), precum și metodele de cercetare diferite ies în evidență încă de la primul schimb de scrisori. Supranaturalul nu este investigabil, sugerează Liiceanu, care nu crede în transcendență, în timp ce Andrei Pleșu este mai puțin categoric, ba chiar ajunge să fie de partea transcendenței, a lui «dincolo »“ (p. 98). Interlocutorii cad de acord că discuția despre destin trebuie să includă și referiri la transcendență, însă divergența ține de sus-amintitele metode de cercetare, de „evaluarea“ transcendenței. Gabriel Liiceanu este de părere că avem de-a face cu un „viciu al transcendenței“: permisivitatea absolută, disponibilitatea ei de a ieși în întâmpinarea neliniștilor și curiozităților noastre și de a suporta tot ce ne trece prin cap (p. 56). Este o supra-încărcare a transcendentului care se traduce în următorii termeni, eprielnici pentru o investigare intelectuală: „nimic din ce e «dincolo» nu trebuie să facă proba verității, [căci] transcendentul are o generozitate ontologică nemaipomenită: e gata oricând să absoarbă, acceptând că este tot ceea ce noi ne dorim să fie“ (p. 57). Replica lui Andrei Pleșu, prelungită până la finalul cărții, este de fapt o polemică (inevitabil cordială, deși bombănitoare) cu afirmația că transcendența este imposibilă empiric (susținere asumată de Gabriel Liiceanu în primele scrisori). Pledoaria lui Liiceanu pare mai convingătoare pentru că lasă impresia că oferă un dram de rigoare, o perspectivă detașată de aproximația excesivă (deși seducătoare) a partenerului de dialog.
Orice viaţă presupune un destin?
În timp ce Gabriel Liiceanu oferă cazuri concrete ale unor destine frânte (Alexandru Dragomir – care „ar fi putut să devină, de nu venea comunismul peste noi, cel mai mare profesor de istoria filosofiei din cultura română“) și pledează pentru impersonalizarea destinului (văzută ca o necesitate) (pp. 62-63), Andrei Pleșu valorifică sensul unor povești orientale și discută problema reîncarnării (pp. 72-73). Atunci când conversația alunecă prea accentuat spre sfera academică, riscând să îl piardă pe cititorul obișnuit, neinițiat în tainele sensurilor filosofice, cei doi interlocutori recurg la anecdote și exemplificări palpabile; uneori chiar propriile biografii sunt convocate pentru a ilustra o idee sau o pildă de viață. „Oare oi doi am avut un destin?“ – se întreabă la un moment dat Liiceanu. Planul narativ al celui din urmă este unul extrem de ambițios: o încercare de a înlocui transcendentul cu transcendentalul (infinitul exterior cu infinitul lăuntric), de a-L muta pe Dumnezeu din „dincolo“ în „dincoace“ și, u în ultimul rând, de a articula o teorie a destinului pornind de la adevăratul „loc de baștină“ al lui Dumnezeu (p. 100). În timp ce Gabriel Liiceanu pare a polemiza sistematic cu cercurile teologale, Andrei Pleșu este poate prea respectuos cu cerințele lingvistico-dogmatice ale ortodoxiei instituționalizate (în „scrisorile“ lui se observă că Isus apare ca Iisus, iar Sfântul Augustin este doar Fericitul Augustin – p. 132). Numai că această cumințenie în raport cu „normele“ teologice ale confesiunii majoritare poate fi înțeleasă citind cu atenție parcursul destinal al lui Andrei Pleșu marcat de întâlniri providențiale cu clerici precum Marcel Avramescu, Andrei Scrima și Benedict Ghiuș, cumva nonconformiști, dar nu mai puțin ortodocși. Dincolo de aparenta sa apropiere de discursul creștin, teologic, Andrei Pleșu este mai convingător și mai puțin „solemn“ într-un punct esențial: acolo unde se delimitează de afirmația că „nu orice viață presupune un destin“ (p. 43). „Eu cred – susține Pleșu – că destinul ține de alcătuirea inevitabilă a oricărei vieți, de structura ei, de «fiziologia» ei constitutivă. Asta, firește, dacă nu înțelegem destinul ca pe o dimensiune eroică a vieții: nu au destin decât cei care lasă în urmă o statuie! (…) Zic, deci, că u există viață, oricât de modestă care să nu se încadreze într-un design destinal. Există însă oameni, nu puțini, care nu-și pun, aproape niciodată, problema destinului. Oameni care nu-și trăiesc viața sub specia interogației. Au doar întrebări pragmatice, imediate, funcționale, dar nu se «irosesc » în reflecții «colaterale». Așadar: nu există oameni și vieți fără destin, dar există oameni fără întrebări, oameni care nu își dau niciodată întâlnire cu sensul propriei vieți“ (p. 43). De aici se degajă și speranța ca dialogul în jurul destinului purtat de cei doi să provoace tocmai această categorie de cititori, a celor care își pun întrebări, stârnindu-le interesul, nu pentru teoria destinului neapărat, ci pentru ei înșiși. Ar fi poate o formă de cultivare a propriei personalități și creativități, dar și o (auto)educare, îmbinată cu credința în destinul propriu. A avea întrebări, dileme sau dubii și a le așterne pe hârtie înseamnă un prim pas spre autonomia în raport cu semenii, dar și cu puterea. De fapt, între 1937 și 1989 în spațiul autohton individul s-a aflat singur în fața unor regimuri autoritare, dictatoriale și totalitare care au suprimat libertatea. Din această perspectivă, a ține un jurnal (intim sau de idei) în astfel de condiții poate deveni aproape un gest de sfidare. Avalanșa de memorii, jurnale și însemnări zilnice publicate după 1989 poate crea o falsă imagine. Dacă ne uităm de fapt la milioanele de dosare de Securitate și la sursele la fel de umeroase din Arhiva CC al PCR constatăm că am fi avut nevoie de mult mai multe consemnări ale victimelor, ale celor „aflați sub vremi“, loviți de un destin nefast.