Tăceri zgomotoase

În ce se preschimbă/ iubirea limpezită a celor duși?“ se întreba Andrei Zanca în Casa de sticlă. Chiar așa! Dacă, pe măsură ce ne furișăm în viață, u facem altceva decât s-o tulburăm? Senzația de adâncire, chiar necontrolată, avea rădăcini în poezia fostului echinoxist; anume, în iubirea esențializată a celor morți, care ține lumea viilor în cumpănă. De altfel, într-un asemenea echilibru fragil se înscrie literatura lui. Cum ar zice Steiner, scriitorul român are un ochi deschis către lume. Celălalt privește numai în interior. umai că, la Andrei Zanca, ochiul dinafară parcă aparține unui ciclop: vede enorm și se cutremură, dar uită repede și iartă, întristat că a pricăjit cu revolta lui ceea ce era, poate, deja înseninat. Apărută în urmă cu două decenii, Ada Kaleh s-ar fi pierdut în masa neomogenă cu tematică asemănătoare. Pe-atunci, sentimentul apocaliptic se hrănea din tranziția infernală și predicțiile bimilenariste. Așa cum le transcrie Andrei Zanca, lucrurile nu stau diferit, doar că sunt provocate de alte tensiuni: încremeniți în fața demonetului, oamenii stau comozi sub cartelul tăcerii, ignorând războiul din adâncul lor și vibrația totului, îmbrățișând progresismul Occidentului mort spiritual, care nici măcar nu se alimentează din ceea ce Estul fost-comunist a conservat prin suferință. Certitudinea că ne privim din spatele oglinzii cu superficialitate și, împresurați de frică, definim libertatea la fel de smintiți, într-o amnezie generală, dominată de moleșeală, hedonism și abolirea valorilor creștine. Entropia destinului astfel semnalizată nu poate fi stopată decât de smerenie și rugă, de blândețe și emancipare în divin. N-ar lipsi mai mult refuz și încredere sporite în inima care ne scoate din contextul istoric și repară breșele din credință. Debutat ca un volum de proză memorialistică, apoi de notații poetice în proză, Ada Kaleh îmbină proza publicistică cu notația diaristică, fragmentarul cioranian cu liricizarea autobiograficului. Autorul își condiționează scrisul de inadecvare și revoltă. Uneori, sedus de vibrația discursului propriu, Zanca păcătuiește prin reducționism sau absolutisme inutile. De pildă, toți gânditorii au greșit definind rostul suferinței în lume, zice el. Dacă păstra mai mult procentul biografic al narațiunii de idei, nu invers, cartea ar fi avut umai de câștigat. Așa, ea rămâne povestea strigătului unui trăitor din mijlocul infernului din care nu se poate desprinde. Subiectele zilei îl provoacă cât să elucideze demonismul lumii. Și pe care o poate evalua din viitor. Expatriatul ajuns să traducă prin tribunalele germane gândește lumea ca poet radicalizat. El reface scenariile din memoria cu potențial hipermistificator. Cum este, de pildă, o scenă în care revede, după un deceniu, un vechi prieten, care-i și arată Calea din rătăcire. Memorialistul-poet e zgârcit cu detaliile, nici nu caută zarva. E un căutător de ieșiri din orizontală. Un vlăguit structural, capabil numai să transcrie decantările lăuntrice din jungla „turbocapitalismului“. Ce surprinde este faptul că, deși a tradus mii de pagini din autori de expresie germană, Zanca tot în melodramaticul românesc se exprimă. Ca și cum, ciocnindu-se de o stâncă nihilistă, omul tot la ideea de suferință ajunge. Stânca rămâne la locul ei, iar durerea devine stâncă. Cam așa se poate traduce plastic miezul prozei lui memorialistice. Metafora clopotului ca avertisment al marinarilor și acoperământ abstract din memoria copilăriei – este deopotrivă soluție blagiană și reinterpretare în cheia lui Rilke, poetul din urmă fiind, de departe, inspirația centrală a discursului. În tipul acesta de proză sau eseistică, Andrei Zanca face apel la poezia ce prinde crustă în limbajul amplificat de agresiunile zilei. Un hipersensibil care înfruntă uriașa beznă contemporană, poetul de aici se retrage în carapacea unui individ care se visează pustnic, dar trăiește în lume. Cu lumea. Andrei Zanca e un pustnic sub acoperire. Un analist la zi cu teoriile care-l avantajează ascetic, slujindu-se, în discursul lui, de un mixaj discursiv alcătuit din Meister Eckhart, Cioran, Noica și Rilke, în prim-plan. Scopul lui, căci există unul, ar fi hermanuta („încredere“ în aramaică), un fel de întărire în credință. Care se vindecă inclusiv printr- un „blues carpatin“, care e dorul. Depinde cum le reînnoim în fața capitulărilor.

Singura carte despre anul nebun de citit cu plăcere și luare-aminte.