Șoim de zăpadă

Glonte din amonte este cel mai recent volum de versuri al poetului Nicolae Jinga, din stirpea dimoviană, după cum afirmă Al. Cistelecan, volum apărut la Editura Limes din Cluj- apoca, 2020, 102 pag. Între poeții contemporani de formație teologică, icolae Jinga este printre cei puțini în a căror poezie u găsim, aflate în suspensie, elemente ale formării profesionale. Cultura teologică solidă, atât răsăriteană cât și apuseană, sunt decantate conferind poeziei limpezime și rafinament. La acestea se adaugă structura poemelor impregnate de naturalețe, construite cu rigoare și reflectate în simbolul percutant al titlului: Glonte din amonte. Contururi ferme și decupaje precise au aceste poeme compacte. Emoțiile sunt decisive, îmbrăcate în culori saturate. Echivocul, estomparea ar dăuna unei astfel de structuri lirice. Conturată pe fundalul unei dramatice destrămări, ea trebuie să fie rodul unei conștiințe solide, al unui eu liric privind lumea și pe sine cu o anumită siguranță și chiar o doză de nonșalanță.

Poemele se dezvoltă în jurul unui fir narativ. Ele spun fie o poveste, o amintire, fie o parabolă: Filmăm – zi oarecare – dimineață./ Dunărea dă o nesperată șansă./ Luăm de-aproape câteva secvențe./ Malul sârbesc în ceață – bărci cu pescari/ în transă (…). Adevărate tablouri, acestea decupează scene ce ar putea face parte din realitate sau din vis. Fiecare poem e o secvență a unuia amplu, Poemul, pentru că, în fapt, Glonte din amonte este un amplu poem. Din amonte vine amintirea și odată cu ea realități lăsate în urmă: gesturi și priviri, mâini delicate și atitudini deconcertante, stabilind un echilibru, un târg precar cu viitorul. Tot din amonte, de la izvorul intrării în lume, vine și glontele, urmărindu-și ținta implacabil. Întâlnirea dintre glonte și victimă este de neocolit. Această dublă mișcare, a vieții și a morții – pradă și prădător, oglindește condiția ființei umane aflate sub zodia efemerului. Momentul când întâlnirea funestă va avea loc rămâne un mister, iar acest mister este spiritul poeziei. De aceea versul exercită o fascinație stranie asupra cititorului. Voluptatea emoției, sentimentul de ambiguitate al acestor poeme de vânătoare, o vânătoare a sufletului, se înțelege, coregrafiază o discretă formă de rezistență. O noblețe a celui ce nu se prăbușește sub greutatea abandonului, ci, distilată până la punctul sensibil dintre resemnare și acceptare, conturează ipostaza ființei umane care știe că nu prăbușirea în neant, ci ridicarea într-o altfel de existență, sunt certitudine și sens dincolo. Poezia este scutul de lumină în fața apropierii mute și terifiante a glontelui. Din poezie ricoșează glontele uitării, promițând o formă de libertate. Un fel de jurnal de șantier însoțește și el traiectul glontelui, fiind cartografiat labirintul prin care trece ideea până la a deveni poem. Atrag atenția poemele ample precum Gâsca sălbatică sau Smochini și umbre pe Ada-Kaleh, în care poetul reușește să transpună cititorul în fața unui sentiment de uimire. Lumea dunăreană și farmecul ei sunt evocate cu sensibilitate: Ziua se scurge încet – s-a și scurs./ Apele cerului se suprapun peste apele Dunării./ Muzica vastei întinderi de ape/ ajunge la tine-n surdină, cu greu mai distingi/ obsedantele ei aberații cromatice. Valuri împinse/ de vânt. Albastrul glisează în verde. Alteori aceste poeme sunt pretext pentru imnul de dragoste ori lectura hermeneutică. Cele în proză provoacă întreruperi de ritm, evidențiind critica socială ori meditația istorică, ambele cu reverberații amare. Sentimentul omului aflat sub vremi, martor insignifiant pe marea scenă a istoriei, conferă dramatism versurilor. Partea ascunsă, ce le însoțește ca un izvor subteran, este cumințenia gândului, frumusețea iubirii, delicate și luminoase, în contrast violent cu realitățile sociale. Cu grație, cu negrăită mizericordie/ mă adaug neantului/ de sub cenușa cuvintelor.// Șoim de zăpadă e/ sufletul meu survolând galaxiile,/ cât mai departe de lațul mareelor negre – iată un emoționant autoportret, dar și o profesiune de credință a poetului.