Dorian Galbinski în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Nici un alt jurnalist nu a petrecut mai mult timp în redacția BBC, la Secția de limba română a acestei instituții-reper pentru mass-media – și anume, din 1970 până în 2008 – decât Dorian Galbinski. Mult mai cunoscut sub numele său „de la microfon“: Dorian Galor. Viața trece ca un glonț. Memoriile unui reporter BBC sunt memoriile publicate de dl Dorian Gal – binski, foarte recent, la Editura Humanitas și, totodată, prilejul care s-a dovedit a fi ideal pentru dialogul de față.

Cristian Pătrășconiu: 38 de ani la BBC, domnule Galbinski. Cel mai longeviv jurnalist de la Secția de limbă română a acestei instituții! Ați văzut filmul „Forrest Gump“ cu Tom Hanks?

Dorian Galbinski: Da, sigur că da. Dar mai demult.

E acolo o replică – devenită faimoasă. Sună cam așa: „a fost o întâmplare sau a fost destin?“. BBC pentru dumneavoastră: o întâmplare sau un destin?

Uitîndu-mă înapoi, cred că a fost destin. În memoriile mele, povestesc cum, la începutul anilor 1960, tata a cumpărat un magnetofon Tesla. Împreună cu un prieten din copilărie, am început să facem înregistrări, să pretindem că suntem DJ și așa mai departe. Mi-a plăcut foarte mult; dar nu m-am gândit atunci că o să lucrez la radio, la un moment dat. Mai apoi, urmare a întâmplării cu socrul meu din Israel despre care povestesc în carte, am fost catapultat la BBC, nu mi-a venit să cred că m-au angajat. Nu îndeplineam aproape nici una din condițiile pe care BBC le cerea de la un candidat. În afară de voce, de timbrul ei; și nici de voce nu eram sigur, pentru că eram obișnuit cu vocile grave de la Radio București, iar a mea nu era așa. Cei de la BBC aveau, din fericire, alte criterii pentru vocea de microfon. M-au angajat cu un contract de trei ani, pe o perioadă de probă de șase luni, după aceea am primit alt contract de trei ani și, în interiorul celui de-al doilea contract, m-au făcut redactor permanent. Acolo, la BBC, foarte repede, mi-am dat seama că e exact ce vreau să fac pentru restul vieții. Și, deși din inerție, ca orice om, aș fi vrut să avansez, să fiu șef, a fost un mare noroc că nu am ajuns șef. Fiindcă dacă aș fi devenit, nu mai eram ziarist; or, mie mi-a plăcut toată viața să fiu ziarist. Le spun acum băieților mei: banii sunt importanți, dar nu cei mai importanți; important e dacă ai orocul să faci, în viață, exact ce îți place. Și sunt puțini oamenii care pot susține asta cu sinceritate. Eu, da; am avut acest noroc.

Citați și dumneavoastră această formulă – faimoasă și frumoasă: „trecutul e o altă țară“. Ce fel de țară este trecutul dumneavoastră?

Eu cred așa: poți scoate omul din țară, dar u poți scoate țara din om. Am trăit 20 de ani în România; m-am format aici. Am obiceiuri românești, am mentalitate românească, în multe privințe. Deși am locuit peste 50 de ani în Occident, nu poți să scoți din mine cei 20 de ani pe care i-am petrecut în România, nici locurile, limba, prietenii… România a rămas cu mine și în Israel, și în Anglia. Sigur, am trecut prin mai multe granițe, am trecut prin mai multe culturi, dar nu s-a șters nici una; din contră, s-au adăugat.

Când înțelegi, când înțelegi cu adevărat – ceea ce v-a spus cineva foarte apropiat – că „viața trece ca un glonț“, ce e de făcut? Ce mai e de făcut?

u mai e nimic de făcut decât să trăiești fiecare zi. Fiecare zi în parte! Pentru că, o spun și eu la un moment dat, viața e de fapt o singură zi – azi! Ieri nu mai există, e numai în mintea noastră, în amintiri, în memorie; mâine nu există, e doar în imaginația noastră, iar când vine, dacă vine, este azi. Când decizi lucrul ăsta, să trăiești ceea ce e azi, ai o altă viziune asupra vieții, asupra relațiilor cu oamenii. Dacă vreți, e o înțelepciune care vine cu vârsta.

Ce este – formula vă aparține și, o spuneți, vă definește! – „un evreu pe cont propriu“?

Evreul pe cont propriu e un evreu care nu apără automat ce fac coreligionarii sau concetățenii lui. E un om care pune întrebări. „Aici așa trebuie să fie?“, „am voie să critic?“. Și nu numai un evreu…

Poate fi un român pe cont propriu, un britanic pe cont propriu…

Și așa mai departe. Exact! Am scris în urmă cu vreo 10 sau 12 ani un articol care se numea „Mi-e rușine că sunt român“. Între ghilimele. Ghilimelele sunt esențiale aici! Mi-a părut rău că multă lume u a ținut cont de acele ghilimele și a luat de bun titlul meu. Ideea textului a venit de la un lucrător român care mi-a făcut niște lucrări în casă. Venea din Italia și el mi-a spus: „mi-e rușine că sunt român“. Eu i-am spus că nu are nici un motiv să îi fie rușine, după cum nu are nici un motiv să fie mândru că e român. Am zis: tu nu ești vinovat de ceea ce fac alți români și nu trebuie să fii nici mândru de realizările altor români. Tu ești tu! Zic: dacă vrei, spune că ești român, dar pe cont propriu. La asta mă refer. Eu am pus mereu întrebări. Și în România. Și în Israel – acolo am avut și probleme din cauză că întrebam.

Poate să existe deplin acest „evreu pe cont propriu“ fără umor la purtător?

Umorul este esențial. Fără umor, evreul pe cont propriu care sunt probabil că nu ar fi putut exista. Am foarte mulți prieteni evrei pe cont propriu în Israel, și aici, în Anglia, și e adevărat: toți au simțul umorului.

Se spune că momentele și schițele umoristice despre evrei cele mai bune le imaginează chiar cei care sunt evrei. Care ar fi, pentru dvs., o anecdotă supremă în acest sens? O pildă, la limită chiar un banc?

Bancul meu preferat este cel cu două mame evreice, mame care își laudă fiii. Una îi spune celeilalte: băiatul meu e nemaipomenit; deși s-a căsătorit de cinci ani, în fiecare vineri, chiar înainte de Șabat, mă invită la ei la masă, mă duce peste tot în concediu, îmi face cadouri, e absolut nemaipomenit. A doua îi spune: da, într-adevăr, e un fiu extraordinar, dar cred că al meu e și mai și. Cum așa? Zice: se duce în fiecare săptămână de două ori la psihanalist, cheltuiește o avere pe ședințele astea și despre cine crezi că vorbesc? Despre mine.

Formidabil banc! Revenim la BBC: ce înseamnă să simți jurnalismul à la BBC? Ce e, acolo, diferență specifică?

Mi-a plăcut foarte mult BBC-ul pentru că se potrivea caracterului meu. Dacă țineți minte filmul Scripcarul de pe acoperiș“, Tevie lăptarul e omul care spune „pe de o parte; și, pe de altă parte“.

Da. On the one hand, on the other hand…

Ăsta e BBC-ul. Și ăsta sunt și eu. Întotdeauna încerc să mă pun „în pantofii“ adversarului, să încerc să văd lucrurile așa cum le vede el. Nu trebuie eapărat să îl aprobi; dar ai o altă înțelegere. BBC promova pe vremea mea acest gen de a înțelege: în termenii lui „pe de o parte, pe de altă parte“. Dădea toate punctele de vedere. Sigur, BBC a rămas, din punctul meu de vedere, instanța mass-media cea mai de încredere. Nu mai e însă ce a fost, din cauză că există acum un curent care nu mai permite libertatea cuvântului așa cum era pe vremea mea.

Să îi spunem direct: corectitudinea politică!

Exact. După părerea mea, acest curent, corectitudinea politică, face mai mult rău decât bine. Intenția pare bună, dar, să nu uităm, și drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Corectitudinea politică se insinuează treptat și, deocamdată, efectiv u știu cum poate fi oprită.

Aveați un – să îi spunem așa – portret-robot al ascultătorului român al BBC-ului de dinainte de 1989?

Foarte greu de făcut acest portret-robot. Noi primeam – când primeam (foarte rar!) – semnale din România că nu suntem destul de energici, de critici cu regimul comunist. Cu alte cuvinte, că nu eram ca „Europa liberă“. Noi explicam că nu facem propagandă decât ideilor de libertate, de democrație, că nu putem da informații decât dacă sunt date din două surse independente sau de corespondentul acreditat al BBC-ului. Mă refer în memoriile mele la șeful adjunct al Secției române, Julian Hale, pe care l-am găsit acolo când am sosit și care a trebuit să plece din cauza faptului că scrisese o carte despre Ceaușescu. Nu era extraordinar de critică, era foarte puțin critică – însă incomparabilă cu ceea ce s-a scris mai târziu despre Ceaușescu. Și totuși, a trebuit să plece, pentru că nu era în etosul BBC-ului să accepte tipul acesta de implicare personală. Cumva, se implicase prea mult. Știm că, înainte de 1989, Europa liberă“ era mult mai ascultată decât noi; din 1990 încoace, cred că lucrurile s-au schimbat. Cum îmi imaginam ascultătorii români de dinainte de 1989, cum îi vedeam cu ochii minții? Nu îi prea vedeam. Știu că mă ascultau foștii prieteni din România; de asemenea, mulți israelieni de origine română ascultau BBC.

Erați pe un front de luptă? Putem să spunem așa ceva?

u aș folosi chiar această formulă. Sigur însă că eram într-un fel periculoși pentru regimul comunist. Eram și nu eram, pentru că, de exemplu, cei care lucrau la „Europa liberă“ nu se puteau duce în România în vizită; de la noi, de la BBC, s-au dus colegi să își vadă familia, rudele. Nu au pățit nimic, erau urmăriți, li se deschidea corespondența, cei cu care se întâlneau erau după aceea interogați, dar lor nu li s-a întâmplat nimic. BBC-ul nu era considerat, oficial, ostil României.

Cum era cazul cu „Vocea Americii“ și, poate și mai mult, cu „Europa liberă“.

Exact. BBC, din câte știu eu, nu a fost bruiat de regimul de democrație populară sau, același lucru de fapt, regimul comunist.

Vă spun și eu un banc scurt, la schimb?

Vă rog.

Ați adus vorba despre democrația populară mai înainte. Știți care e diferența dintre democrație și democrația populară? Aceea dintre o cămașă și o cămașă de forță.

Da. Foarte elocvent! Eu știam versiunea cu: un scaun și un scaun electric! Ei bine, regimul comunist sau „democrația populară“ nu a bruiat BBC.

Ascultați și monitorizați – cu siguranță că erați. Dar infiltrați, subiect al unor acțiuni de spionaj?

Povestesc puțin și în memoriile mele: când am revenit în România, după 1989, am cunoscut pe cineva care pretindea că a fost însărcinatul direct cu dosarul meu de la Securitate. Când mi-a relatat aceasta, i-am spus că nu aveam de ce să am dosar la Securitate, pentru că eram un „pește prea mic“. Mi-a spus așa: poate, dumneata; dar erai în contact zilnic, poate fără să știi, cu agenți MI5 și MI6. În definitiv, era vorba de Războiul Rece, iar instituția trebuia să se păzească de infiltratori și așa mai departe. Apoi, o colegă care și-a consultat dosarul de Securitate la CNSAS a văzut acolo de câteva ori și numele meu – uneori scris Dorian Gabor în loc de Galor. Eram, fără discuție, ascultați. La un moment dat, exact după ce am venit la BBC împreună cu athan Rosenberg și, un an mai târziu, după ce a venit Christian Mititelu și Nicolae Stoian, rezidentul de la Ambasada României, adică…

…mai pe românește spus, șeful spionilor de acolo.

Spionul care era în Ambasada României a trimis o telegramă la București, „la centru“, cu sfatul de a se examina posibilitatea unei infiltrări în BBC dintr-o țară terță. Adică, văzând că noi am fost recrutați din Israel pentru BBC și alți doi din Franța, ideea ar fi fost să „planteze“ într-una din aceste țări un agent…

Un „adormit“ – să îi spunem…

Exact. Și acel agent, după o vreme, să încerce să fie angajat la BBC, așa încât Securitatea să aibă un om în interior, la Secția română. Ce ar fi putut să facă un asemenea om acolo? Mai nimic! Eventual, să fie agent de influență.

Credeți că vom avea mari surprize după ce dosarele de Securitate despre ce a fost, pe partea română, acolo, la BBC vor fi mai bine studiate, mai bine analizate? E o poveste acolo care nu se știe care, poate, ar trebui să se știe la un moment dat?

Posibil. Nu știu. Însă eu aș lua relatările de genul celor din dosarele de Securitate cu multă, multă precauție. Pe de o parte, să luăm în calcul eventualitatea că acele dosare poate că nu sunt chiar dosarele adevărate – să nu excludem că au fost romanțate“ între timp. Au avut timp să fie modificate, în funcție de nevoile momentului. Pe de altă parte, să nu luăm drept adevăruri implacabile „adevărurile“ din acele dosare. E o chestiune bbc-istă cu care am rămas: e foarte greu să dai crezare imediat la ce citești.

Ce vă proteja la BBC? Ce era foarte protector?

Depindeam de Ministerul de Externe al Marii Britanii. Pentru serviciile externe, banii de salarii veneau din bugetul de la Ministerul de Externe. În restul lumii, BBC era foarte respectat. În 1973, când am fost să îmi văd familia în Israel și a izbucnit Războiul de Yom Kippur, m-am dus să îl vizitez pe fratele meu într-o bază militară – acolo, toți soldații ascultau BBC. Fiecare în limba lui: unul, BBC în poloneză, altul în românește și așa mai departe. I-am întrebat: dar sunteți într-o țară liberă, de ce u ascultați un post de radio israelian? Ei, mi-au spus, e război și mai romanțează și ei, mai înfrumu – se țează; ascultăm BBC pentru că de aici aflăm cu adevărat. E și o poveste formidabilă: pe vremea aceea, corespondentul BBC la Ierusalim era un tip pe care îl chema Michale Elkins, un tip formidabil, cu o multitudine de contacte la cel mai înalt nivel. Printr-unul din aceste contacte, în ziua de 5 iunie 1967, când a izbucnit Războiul de 6 zile, el a știut, după umai o oră, că Israelul e victorios. Pentru că Egip – tul nu mai avea aviație.

Îi fusese distrusă la sol în primele minute ale conflictului.

Exact. În primul sfert de oră. Prima lui relatare trimisă se termina cu „în ceea ce mă privește, războiul acesta e încheiat; Israelul a învins“. Relatarea aia era atât de incredibilă încât BBC a stat pe ea, fără să o transmită, o zi sau două. A fost atunci și un mini-scandal legat de aceasta. De ce BBC nu a avut încredere în propriul corespondent? Ba da, au spus oficialii BBC, dar a fost atât de incredibil și cum imeni altcineva nu a confirmat politica prudenței a ieșit câștigătoare. De altfel, BBC așa face de regulă e foarte prudent. Când e o știre foarte, foarte importantă, BBC nu este de regulă primul care o dă. Un alt exemplu: când a fost asasinat Sadat; noi știam deja că e mort, dar nu dăduse încă știrea. E mai bine să fii prudent.

Brandul și aranjamentul instituțional – BBC ca parte a Ministerului de Externe – asigurau, pe de o parte, protecție. Pe de altă parte, de ce mulți jurnaliști ai Secției române – și bănuiesc că și la altele – nu foloseau, la microfon, numele lor reale? Dumneavoastră înșivă sunteți un exemplu – Dorian Galbinski era Dorian Galor la BBC.

Așa este.

Și aceasta era o formă de protecție? Aici doream să ajung, de fapt…

Dar nu atât pentru noi înșine, ci pentru că vroiam să ne protejam prietenii și rudele pe care le mai aveam în România. Era o măsură de precauție.

Pentru a rămâne scris încă o dată, care erau câteva dintre cele mai cunoscute pseudonime și cum se chemau în realitate cei care le foloseau?

Radu Cosma este Cristian Tau. Oana Lungescu, purtătoarea de cuvânt a NATO de acum, era „Ana Maria Bota“. Alexandra Ionescu este Ruxandra Obreja. Nicolae Costin e Nicolae Stoian. Beniamin Arnăutu era Bogdan Berciu; Dumnezeu să îl odihnească! Horia Barbu era Harry Baranga. Am avut o colegă care a vrut să își ia numele de microfon Aime Lăpădatu“ – și Cr. Mititelu i-a spus: „nu se poate să fii ironică“. Da… Victor Moroșan de la microfon era Victor Eskenazy. Edgar Șelaru era Mihai Vasilescu.

Cum se alegeau pseudonimele acestea? Cum se omologa?

Destul de repede, de regulă propunea cel în cauză. Eu, țin minte, am regretat la un moment dat că am ales „Galor“; aș fi vrut să îmi iau „Galin“.

Puteți pune degetul, în lunga dvs. carieră la BBC, pe ceva de ordinul celei mai memorabile, mai electrizante întâlniri pe care ați avut-o acolo?

Sunt atât de multe încât e dificil să aleg. Am intervievat președinți, prim-miniștri. Când a venit Ion Iliescu la Londra, am fost interpretul lui. Dar u a trebuit să îi traduc decât un cuvânt, un singur cuvânt. A preferat să vorbească în engleză; sigur, u vorbea o engleză perfectă, nu avea un accent impecabil, dar am admirat la el voința de a vorbi în această limbă; și s-a descurcat foarte bine. A vorbit în Parlament și singurul moment în care s-a întors spre mine a fost când a trebuit să îi traduc un cuvânt pe care îl știa de fapt, dar modul în care îl pronunță englezii l-a derutat. Era cuvântul „poliție“. Englezii îl pronunță aproximativ „pliis“. Alt moment: cel din Downing Street nr. 10, cu premierul Dăscălescu și cu Margaret Thatcher.

Aveți un mare regret? O mare ratare, un mare interviu ratat? Să zicem, ceva legat de Arthur Koestler?

Da și nu. E mai bine că, până la urmă, nu l-am intervievat; vorba cuiva, m-ar fi mâncat de viu. Era un interlocutor foarte dificil, foarte problematic. Însă foarte rău mi-a părut că mi s-a întrerupt brusc un interviu cu un colonist israelian – scriu despre el în memoriile mele, dar nu am povestit până la sfârșit.

Poate o faceți acum…

La un moment dat, când l-am întrebat dacă u vede și punctul de vedere al palestinienilor care consideră că alea sunt „teritorii ocupate, nu eliberate“, mi-a zis „nu, domnule, sunt eliberate“. Zic: cui aparțin? Zice: nouă ne aparțin; ni le-a dat Dumnezeu. Reiau: unde scrie? El spune: în Biblie. Mi-a închis telefonul. Acela a fost un interviu ratat. Puteam să îl dau așa cum era; dar am zis să nu forțez lucrurile.

Dumneavoastră ați tradus la celebra vizită a soților Ceaușescu la regina Angliei. Vizita aceea faimoasă cu poza cu caleașca. Eu vreau să vă întreb așa: ce credeți că a fost în mintea Elenei Ceaușescu încât să îi recite „Muma lui Ștefan cel Mare“ Reginei Angliei?

Sunt convins că era vorba despre cele mai bune intenții. Era perioada în care Ceaușescu juca pe cartea independenței. Sunt convins că Elena Ceaușescu a vrut să exemplifice pentru Regina- Mamă patriotismul și dorința arzătoare de indepen – dență a românilor.

Și atunci a recitat asta, nu?

Da.

Și, în jur?

Multă stupoare. Ștefan Andrei era puțin încurcat. Regina-Mamă, care era, probabil, obișnuită cu asemenea scene, o asculta cu mare atenție. Și eu, la fel, eram foarte atent. Și ce m-a făcut să întorc capul a fost formula: „la castel în poartă, oare cine bate?“.

Dumnezeule…

oi ne amuzăm acum. Atunci nu a râs nimeni.

La propriu: ați visat mult legat de BBC?

Domnule Pătrășconiu, în zilele noastre încă mai am vise că am întârziat la emisiunea de dimineață, de la ora 4.

Woody Allen avea un film: „Zilele radioului“. Au apus, oare, zilele radioului?

Nu.

Pe ce vă bazați?

E singura instanță mass-media pe care o poți folosi făcând și altceva. Poți asculta radioul în timp ce conduci mașina, când lucrezi pe câmp, când stai pe canapea. Nu poți vedea la TV sau nu poți să te uiți cu atenție în telefonul mobil, făcând o altă activitate. Mai e și altceva: eu am constatat că radioul te stimulează intelectual, te trezește. Pe când, uitându-te la un ecran, după un timp poți chiar să și ațipești. Radioul va continua.