Antologii ale poeziei românești din Serbia/ Iugoslavia există, după cum și antologii ale poeziei sârbe din România au apărut câteva, de-a lungul timpului. Însă o antologie bilingvă consacrată ambelor fenomene, cum este cea realizată recent de către Nicu Ciobanu și Slavomir Gvozdenović, cu titlul Lirica româno-sârbă/ Rumunskosrpska lirika, este o premieră, care se cere consemnată și comentată ca atare. Mai întâi, pentru că fenomenul în sine, al poeziei scrise de autori aparținând minorităților, își merită locul atât în istoria relațiilor culturale româno-sârbe, cât și în cea a celor două literaturi. Personalități provenite din minoritatea sârbă din România, respectiv, din minoritatea română din Serbia au avut contribuții însemnate în cultura sârbă și în cea română. Dacă ne referim la poezia română contemporană, putem menționa numele unor creatori ca Ioan Flora, Petru Cârdu sau Slavco Almăjan, poeți care nu mai au nevoie de nici o prezentare. Dar și în poezia sârbă de azi, numele unor autori care trăiesc în România, ca Slavomir Gvozdenović, Goran Mrakić sau Ljubica Rajkić sunt foarte cunoscute. Alți scriitori, ca Adam Puslojić sau Florica Ștefan, au făcut cu succes experiența, nu lipsită de dificultăți, de a se manifesta liric în ambele limbi. Aceasta, ca să nu mai amintim de „cazul“ Vasko Popa, cel mai important poet sârb de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Născut în Banatul Sârbesc și format poetic la București, în atmosfera lui Ion Barbu și a avangardei, Vasko Popa a ales – în împrejurările tragice ale despărțirii lui Tito de URSS – să scrie în limba sârbă, fără a-și ascunde sau nega originea română. În cele două prefețe care însoțesc antologia, Nicu Ciobanu (poet, eseist, editor și publicist din Novi Sad) și Slavomir Gvozdenović (poet, traducător și om politic din Timișoara) fac o descriere „în oglindă“ a acestui fenomen literar aparte, caracteristic epocii noastre, care este poezia minorităților. Ce este important, este că amândoi antologatorii – ei înșiși, oameni de cultură cu experiență în afirmarea minorităților cărora le aparțin – subliniază atât rădăcinile istorice ale fenomenului, cât și caracteristicile lui contemporane. Astfel, numele unor Paul Iorgovici, iluminist român din Banat, Nicolae Tincu Velea, folclorist din secolul al XIX-lea, respectiv, Dositej Obradović, iluminist sârb originar din Ciacova, Sava Tekelija, marele filantrop cultural născut la Arad, ca și al altor creatori (cum sunt romanticii Đura Jakšić și Branko Radičević), fac parte din patrimoniul celor două culturi. Însă despre o organizare instituțională a activităților literare și culturale ale minorității sârbe din România, respectiv, române din Serbia/ Iugoslavia, însemnând reviste, edituri, teatre, cercuri și cenacluri etc., se poate vorbi abia după 1918, și mai ales după 1945. Cele două date sunt semnificative și își fac simțită prezența, firește, în corpusul prezentei antologii. Întemeierea, în 1918, a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit, din 1929, Iugoslavia) și Marea Unire au pus pe tapet, pentru prima dată întrun mod sistematic și oficial, chestiunea drepturilor culturale ale minorităților. Atunci au apărut primele manifestări culturale minoritare instituționalizate. Însă atmosfera tensionată dintre Primul și cel de-Al Doilea Război Mondial, cu toate incertitudinile în privința frontierelor din Europa Centrală și de Est, au făcut ca dezvoltarea acestor instituții și manifestări culturale să rămână încă destul de puțin semnificativă. În mod paradoxal, tocmai demagogia comunistă – care a pretins peste tot că a „rezolvat“ problema națională – au oferit cadrul pentru ca minoritatea română din fosta Iugoslavie, respectiv, minoritatea sârbă din România să se poată manifesta mai amplu și cu o conștiință identitară mai bine subliniată. Ambele regimuri comuniste (și cel, mai rigid, de la București, și cel, mai liberal, de la Belgrad) țineau să se laude cu „vitrina“ de imagine a unor minorități culturale active. Acest calcul propagandistic a fost, din fericire, speculat favorabil de către oamenii de cultură, mai ales după perioada dogmatică a primului deceniu și jumătate postbelic. Rezultatul îl reprezintă aceste două capitole distincte din istoriile literaturilor română și sârbă, antologate acum cu competență de Nicu Ciobanu și Slavomir Gvozdenović. Am făcut aceste precizări de istorie culturală – pe care le puteți găsi, concentrat, și în aparatul critic al antologiei –, spre a lămuri criteriul pe care se bazează selecția. Lirica româno-sârbă/ Rumunsko-srpska lirika este o antologie literară, nu culturală (în sensul distincției operate de G. Călinescu în Tehnica criticii și istoriei literare). Ea nu este menită să cuprindă toate manifestările poetice care au legătură cu spațiul comun româno-sârb, ci numai pe cele care au, pe lângă o anumită valoare, și un vădit aspect identitar, legat de existența instituționalizată a celor două comunități. Lipsesc din ea, prin urmare, creatorii, chiar importanți, care nu au fost legați decât accidental de aceste spații – cum ar fi, să spunem, Miloš Crnjanski, elev al Liceului Piarist din Timișoara – și nu s-au manifestat ca scriitori ai minorității din care fac parte. Lipsesc și cazurile particulare, ca Vasko Popa sau Adam Puslojić. Primul, deoarece, după o activitate poetică de început, mai puțin semnificativă, în limba română, a trecut definitiv la limba sârbă, integrân – du-se în cultura majorității. Cel de-al doi lea, întrucât s-a identificat simultan cu ambele literaturi majoritare, deopotrivă în Serbia și în România, depășind, deci, granițele condiției de poet aparținând unei minorități. E de apreciat, cred eu, și faptul că editorii nu au dorit să „umfle“ artificial antologia, apelând la nume mari, dar fără legătură cu condiția culturală a celor două comunități, ca și rigoarea central-europeană cu care au aplicat criteriul de selecție. Puslojić lipsește, însă este prezentă Florica Ștefan: și ea, poetă bilingvă, însă, spre deosebire de autorul lui Negleduș, mult mai puțin cunoscută în spațiul liric românesc.
Ca orice antologie bună, Lirica româno-sârbă/ Rumunsko-srpska lirica mizează pe un echilibru între specificul cultural (cel minoritar, în cazul de față) și valoarea literară propriu-zisă, ca și între numele consacrate și cele, mai noi sau insuficient cunoscute, pe care editorii le aduc, prin selecție, mai aproape de cititorul prezumtiv. Sunt prezenți în volum poeți români ca Ioan Flora, Slavco Almăjan, Petru Cârdu, Mihai Avramescu, Florica Ștefan, Ion Bălan, Ion Miloș, Radu Flora, Pavel Gătăianțu, Nicu Ciobanu, Vasa Barbu, dar și Ileana Ursu, Ioan Baba, Mihailo Vasilievici, Mariana Stratulat, Mircea Lelea și Antonela Mic. Din partea sârbă, întâlnim nume ca Jovan Gajer, Slavko Vesnić, Vladimir Čokov, Dušan Petrović, Ivo Munćan, Čedomir Milenović, Slavomir Gvozdenović, Dušan Bajski, Ljubica Rajkić, Ljubinka Perinac Stankov, Goran Mrakić, dar și Predrag Despotović, Borko Ilin sau Aleksandar Stojković. În total, sunt 53 de autori, fiecare beneficiind de o scurtă prezentare de dicționar (bilingvă și ea). Textele selectate sunt, evident, însoțite de traducerea corespunzătoare în cealaltă limbă.
Astfel alcătuită, antologia este simultan o carte de vizită și un instrument de lucru pentru istoria literară. O carte de vizită, întrucât poezia descrie (cu sau fără voia ei) un orizont de viață spirituală și de zi cu zi al celor două comunități. Un instrument de lucru, pentru că ea adresează criticilor din cele două literaturi o invitație de a completa, eventual, harta de valori cu creații care, ființând dincolo de frontierele statului român, respectiv, sârb, aparțin nu mai puțin culturii în limba căreia se exprimă. Cartea de vizită este bine pusă în valoare de calitatea selecției textelor și a traducerilor (cred că nu greșesc dacă afirm că printre cele mai bune traduceri de poezie română sunt cele realizate de sârbi, și probabil că și invers). Invitația la relectură se susține prin numele prezente în sumar, unele, deja consacrate, altele – în special cele de tineri scriitori – așteptând o lectură critică aplicată.
Nicu Ciobanu și Slavomir Gvozdenović au alcătuit o antologie utilă, provocatoare tematic și bine realizată din punct de vedere filologic: un adevărat eveniment în lunga istorie a relațiilor literare româno-sârbe.