Poeme de Ion Tudor Iovian

alb rece cu fiere şi mult negru în flăcări
mi-a strecurat textul unei spovedanii peste care a zăcut
zăpada
în cutia de scrisori
şi nu i-am văzut faţa
şi nu i-am putut lua urma
şi totuşi el
era cu mine
umbra lui toxică
era mai grea ca o lespede
mai rece ca broboanele îngheţate de pe fruntea mea
printre frunzele uscate de mai an şi–n aerul foarte rarefiat
şi a tras cu gheara murdară hotar între realitate şi vis
între moarte şi zi
între eu de acum şi eu de ieri
şi râul de lumină dintre noi
a împietrit dintr-o dată într-un fel de
iarnă atomică
şi am simţit
dimineaţa
scrâşnetul cuţitului pe vertebrele gâtului –
era vântul
care se juca de-a baba oarba cu
viaţa mea
erai tu era el
şi am simţit
scrâşnetul cuvântului sub osul frunţii –
era
cea-care-are-chipul-nimănui-şi-al-tuturor
cu bisturiul înfipt deja între litere
era el erai tu
fără chip fără nume fără somn
//un şuvoi de primăveri –
alb rece cu fiere şi mult negru în flăcări
şi nu va sfârşi
nici acum şi niciodată//

s-au pierdut pe rând într-o după-amiază
fără istorie
– poemul cu catran –
s-au scurs odată cu mierea din borcanul copilăriei
cu pata de soare din ochii iubitei pe caietul altui băiat
peisajele vii din filmele din debara
în care jucau fără să obosească
omuleţi din cârpe şi clei şi sârme şi
mult vis şi poveşti cu hoţi şi vardişti
şi ofelii despletite de ape şi nebunie
s-au răzleţit
şi lăstunii din cuibul de la fereastră stricat de omul negru
s-au pierdut
da da
toate
la roata norocului
la ruleta rusească
la popa prostu
într-o gaură mai neagră ca moartea dincolo de stelele de la
supermarket
pe rând
s-au desprins din viaţa ta
fără să ştii fără vreo noimă
oameni şi voci miresme şi cântece
arbori
şi
odăi invadate de tristeţe
grădini deja pârjolite de brumă
s-a desprins cu scrâşnete de sub osul frunţii
şi banchiza cu Fram ursul polar — şi asta a
durut –
şi paradisul cu tecquila Los desperados
şi insula lui Robinson fără Robinson
în derivă pe ape din ce în ce mai negre
şi cei zece negri mititei
daţi prin zahăr pudră şi piper de tanti Agatha
s-au risipit şi ei într-o după-amiază
fără istorie
printre alte o mie şi una de istorii
cu zece negri mititei
– şi nu trebuia să se întâmple aşa –
simţi pe sub inimă cum umblă cu un briceag bont vremea
şi-l tot răsuceşte
dar simţi
şi
adierea cu zimţi a vântului sărat dinspre mare în amestec
cu geamătul răbufnind din canale
cu miresmele tari
ale unor tei dintr-un iunie fabulos pe Corso
ca să dormi să dormi
şi teii să înflorească iar şi iar –
să fie o înflorire continuă
o beţie continuă – cu tequila şi flori de tei şi visuri –
poate aşa nu vei mai simţi în preajmă
mirosul greu
al prăbuşirii zilelor în noapte
al smogului verde coclit din suflete peste măsuţa de mahon
al ratărilor despre care nu vrei să vorbeşti cu nimeni
dar sunt ochi înşelaţi acolo
printre urşi polari subţiaţi de tristeţe
robinsoni care tânjesc după singurătate
chiar pe insula singurătăţii
în pădurea împietrită
şi dai peste autostrada nefericiţilor care îşi duc
legaţi cu lanţ şi lacăte
morţii de plastic
stropiţi
cu coca-cola şi fiere şi rouă şi cântece de glorie pentru trei
zile
cu requiem
la tobe
cinele
ferăstraie
scrâşnete de dinţi
şi
duh sfânt în seringi
mărşăluieşti fără ţintă cu ei
printre ei
prin hrubele din mintea lui Hoffmann şi François şi Marco
pe sub pielea deja sbârcită a micii vicioase poezia
pe sub
cercul polar
care îmi strânge noapte de noapte
minţile
în
menghina lui pufoasă

în faţa ta se închid uşile porţile cerul
deja copilul din tine a fugit cu zeii casei cu zmeele cu fetiţa
din vecini
undeva
pe dealurile albastre şi de acolo s-a ridicat la cer
şi s-a pierdut într-un viitor rose bonbon
şi tu ai rămas între patru pereţi
mâzgăliţi cu carioca şi creionul
în faţa oglinzii din care nu mai curge
dimineaţa
lumina proaspătă
şi nu te mai priveşte nimeni
singur
te strânge de gât
tăcerea
cu degete de catifea şi de fier
de câteva ori pe zi şi pe noapte
o păpuşă de cârpă cu un ochi stins mai iese de sub pat
bătrâneşte
scoate limba la tine îţi zice
sâc-sâc chien maudit pauvre fasciste futuriste
apoi face gesturi obscene şi pipi chiar în farfurioara cu
madeleine
îţi arată uşa
şi dă în hohote de râs şi de plâns
înainte de a dispărea printre crăpăturile din tavan
simţi cum pereţii se apropie unii de alţii cu scrâşnete de fier
pe fier
– te vor prinde
în curând
între ei
vei fi jucăria lor de spaimă
scăldată într-o transpiraţie foarte rece
vei fi o grămăjoară de nervi arşi
de pe policioară lama briciului îţi face cu ochiul
şi tu deja îi simţi
tăişul pe jugulară
tot mai adânc
de pe cimentul de gheaţă al băii acum la 5 dimineaţa
un înger tare singur
strigă după tine
speriat de moarte
ce l-o fi apucat
dar tu te îndepărtezi pe un drum fără întoarcere
și el
îngerul
nu te urmează
caută o rază de soare
un alt cer
alt pământ
în faţa ta se închid
uşile porţile cerul