Lirică politică

O instructivă istorie politică prin versuri, encomiastice sau satirice, care au marcat-o, de la 1834 la 2020, a dat Cristian Preda în Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic: carte amplă și densă, cu un material bogat luat în discuție. Ea face pandant cu un alt volum al lui Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent (2011), în care figura și o „scurtă anexă cu rime electorale“. Constatând că politica și versurile s-au implicat reciproc (sau, cum spune autorul în textul introductiv al cărții de față, că ele „au funcționat multă vreme împreună“), Preda a recuperat din varii surse aproape 770 de „bucăți lirice“ reprezentative, tematic și stilistic, pentru perioadele și epocile politico-istorice succedate de la domniile regulamentare până la scrutinul din toamna lui 2019. Primul capitol se „întinde“ până la abdicarea lui Cuza, inclusiv, al doilea până la sfârșitul Primului Război Mondial, al treilea până la proclamarea Republicii, cu o altă abdicare forțată, al patrulea până la execuția soților Ceaușescu, iar ultimul, cel mai „expediat“ dintre toate, vine cu lirica politică a zilelor noastre. Indiferent de epoca focalizată, autorul se simte dator să contextualizeze și să ofere background-ul politic (uneori, și culisele) pentru explicarea raportului între un anumit eveniment și versurile ce i-au fost dedicate. Într-o narațiune istoriografică și politică strânsă, bine desfășurată de Cristian Preda, versurile citate sunt redate astfel contextului lor. Și, desigur, motivației care le-a introdus în circuitul public, fiindcă această lirică politică, spre deosebire de cea artistică, nu are gratuitate. Este o poezie circumstanțială și cu „țintă“ precisă, mesajul fiind ușor de înțeles chiar și de noi, după un secol și mai bine, cu atât mai mult de către contemporanii versificatorului politic. Când autori valoroși practică o asemenea poezie, le recunoaștem amprenta stilistică, fără ca asta să ridice textele lor lirico-politice la nivelul celor reprezentative. Uneori, însă, poezia este atât de slabă, încât nu am fi putut avea idee ce autor de calibru a compus-o. Iată-l pe elegantul și rafinatul Alecsandri scriind la un an după înscăunarea lui Carol versuri de asemenea factură: „Neamțul are iară/ Să vie în țară/ Cuartiru să ne ceară/ e iarnă și vară.// Neamțul în putere/ A să ne ocupe,/ Să ne ceară bere/ Și șnițel și supe.“; „Neamțul prin saloane/ A să-și dee aer/ Boeri și cucoane/ Au să joace ștaer.// Iară noi, patrioții/ Cu mici și cu mari/ S-ajungem cu toții/ Husari și caprari!“. „Poezia“ se intitulează Gură cască. Om politic și a fost publicată, după cum aflăm din bogatul aparat de note al volumului, în „Convorbiri literare“, decembrie 1867. Domnia lui Carol I era abia la începuturi. Mai târziu, cum notează cu maliție autorul cărții, „Alecsandri se va apropia totuși de Carol I, care îl va trimite la Paris ca ambasador“. De observat în asemenea texte nu numai intenția versificatorului de a elogia sau discredita, ci și auto-includerea lui într-o categorie a patrioților. Pare că patriotismul necesită asemenea versuri debile, cum ar fi zis Călinescu, și vulgare pentru a se manifesta liric; iar ținta aleasă, fie că este un domnitor precum Carol I, fie că e un om politic aflat într-o funcție, reprezintă adversarul patriei ce trebuie demascat. Acestei perspective maniheiste îi va ceda și Eminescu, în cunoscutele lui versuri din Scrisoarea III, apărută în mai 1881 în „Convorbiri literare“ și reprodusă, conform ediției Perpessicius, „de însuși Eminescu în Timpul de la 10 mai 1881, tocmai de ziua încoronării“. Nu legitimitatea lui Eminescu de a-i ataca pe liberali e în discuție, fiindcă un artist poate avea simpatii și antipatii politice; ci inaderența marelui poet la realitatea contemporană. În 1880, când își definitiva el ciclul Scrisorilor, România era în cel mai fast moment al ei de până atunci, iar asta se datora (că voia, că nu voia să accepte Eminescu) liberalilor. De ce numai autorul poeziei politice este întotdeauna patriot, iar cel demascat de el, ținta poeziei sale, nu este niciodată patriot: iată o întrebare care pentru mine indică una dintre carențele structurale ale liricii politice. Dacă Eminescu o ținea pe-a lui, greșind în mod evident istoricește, Alecsandri „uita“ că în 1867 îl probozise pe Neamț fiindcă, venit în țară, ne cerea bere, șnițel și supe. În 1881 venise pentru Alecsandri momentul celebrării Neamțului, astfel că lirica lui circumstanțială ia tonul ditirambic obișnuit în producțiile encomiastice. Poezia politică e tot poezie politică, numai că s-a schimbat cerneala cu care este scrisă: „Săltați în piepturi inimi cu-o mândră exaltare!/ Tunați, viteze tunuri, lungi salve de serbare!/ Mișcați a voastre coame, vechi codri de pe plai./ Azi patria română apare triumfală/ Purtând cu maiestate coroana ei Regală/ Și falnica hlamidă a soarelui din Mai!“. Strofa este dintr-o poezie intitulată 10 mai 1881 și a apărut în „Convorbiri literare“ în numărul din 1 iunie 1881. Dacă Eminescu avea probleme în a se raporta în mod realist la epoca lui, Alecsandri se adapta, cum se vede, cu destulă ușurință. Autorul va găsi însă un alt scriitor ilustrând perfect cameleonismul „convingerilor“ politice, și anume pe Victor Eftimiu, supraviețuitor de profesie în mai multe regimuri și reliefat astfel în corul oportuniștilor noștri (toți, firește, patrioți).

De-a dreptul stânjenitoare sunt însă nu elogiile intelectua – lilor la adresa lui Carol I, care le și merita, ci acelea de la finele epocii interbelice dedicate lui Carol al II-lea, care tocmai lichidase democrația autohtonă. Preda prezintă succint „desfășurătorul“ instalării dictaturii regale. Suntem în 1938: „Când totul părea să se așeze în formatul deja cunoscut de la celelalte alegeri, pe 10 februarie Goga demisionează și este înlocuit imediat cu Miron Cristea. După poet, patriarhul. Cu ajutorul lui, regele promite că va «depoliticianiza» statul, formând un guvern de «uniune națională», din care să facă parte mai mulți foști prim-miniștri. Convocarea corpului electoral este revocată și se instituie starea de asediu, încredințându-se «toate puterile atribuite de legi și regula – mente autorității militare». Pe 20 februarie, Carol al II-lea anunță un calendar accelerat de adoptare a unei noi Constituții, care-i chema 100 de ore mai târziu pe alegători la plebiscit. Aproape 4,3 milioane declară că sunt de acord cu textul prezentat și doar 5.483 îndrăznesc să spună «nu» unei reglementări care făcea din monarh «capul statului» și-i împărțea pe alegători după profesiuni. Era o Constituție pentru un rege autoritar, care se și grăbește să desființeze partidele, pe 31 martie 1938, considerând că nu mai sunt necesare, de vreme ce răspunderea demnitarilor va fi față de rege, iar nu față de cetățeni. E dictatură“ (p. 236). După doi ani de dictatură carlistă, numeroase nume sonore își vor așterne omagiile la adresa lui Carol al II-lea într-un volum cu un titlu ce ar fi extrem de comic, dacă nu ar fi atât de trist: 1930-1940. Majestății sale Regelui Carol al II-lea. Scriitorii Majestății Voastre închină Regelui Scriitor inima, credința și pana lor. Printre închinători se numără Camil Petrescu, Rădulescu-Motru, Păstorel și Ionel Teodoreanu, Golopenția, Nichifor Crainic; și Călinescu, Perpessicius, Vianu, Streinu, P. Constantinescu – aproape toată floarea cea vestită a criticii noastre interbelice. Iar doi mari poeți, Arghezi și Ion Barbu, nu pot nici ei rămâne datori în cultul rușinos al personalității lui Carol al II-lea. Al doilea face… lirică barbiană, la care se poate schimba relativ ușor referentul: „Triumf târziu de lujer de aloe/ și steag floral climatelor fierbinți/ Al plantei înțeles în rod și foi e/ iar sensul semințiilor, în Prinți“. Cristian Preda nu oferă întreaga poezie, menționând că citează fragmentar, după volumul Ultimul Rege al României Mari. Carol al II-lea de Ion Bulei (2019), de unde extrage și omagiul lui Arghezi („Am întrebat condeiul și mia răspuns hârtia/ Că timpul se măsoară la rege cu vecia“). Ca și cum nu ar fi dorit să-l slăvească pe rege numai în colectiv, ci și individual, autorul „cuvintelor potrivite“ scrie și o poezie, Carol II Rege, apărută în „Revista Fundațiilor Regale“ pe 1 iunie 1940. Peste trei luni, Carol II Rege va fi forțat de Antonescu să delege puterea către Mihai și va părăsi România; dar Arghezi, la începutul verii lui 1940, nu putea să prevadă asta. Elogiile lui sunt deci acum neprecupețite, într-o ilustrare perfectă a poeziei circumstanțiale: „Noi știm, din cazna Ta, muncită de mai bine,/ Că numai osteneala-i pentru Tine;/ Căci slava Ta, Mărite Doamne, ‘ncepe/ De dincolo de unde se pricepe./ Dar sufletele, inimile toate/ Bat lângă Tine, Doamne. Sănătate!“. Bine documentată și scrisă, articulată cronologic, dar și cu asemenea constante ale oportunismului intelectual, cartea lui Cristian Preda oferă o lectură cu multă informație și câteva învățăminte.