Să fim serioși

Vorbind cu îndreptățire despre o criză a literaturii sau despre centralitatea ei pierdută, în raport cu celelalte arte libe rale, și neignorând nicio clipă evidența că ea nu este decât unul din domeniile culturii (nu singurul), ne putem întreba, mai mult sau mai puțin retoric: mai are literatura șanse să ocupe un loc privilegiat? Dacă da, despre ce loc privilegiat (deci nu unul central, ci unul cu prioritate!) ar putea fi vorba, când, mutatis mutandis, criza era prezentă în România cu aproape o sută de ani în urmă? (Despre cea de după ultimul război mondial, despre care N. Manolescu spune că e „o mise-en-abîme a întregii perioade precomuniste între 1944-1946“, am scris eu însumi, Subteranele memoriei, din 2001). Lărgind puțin aria spațială și temporală, vom constata că istoria ei e seculară, iar „criziști“ precum Flaubert, Baudelaire sau Mallarmé au simțit-o, au trăit-o și au exprimat-o cât se poate de limpede. O istorie pasionantă, „a bout de souffle“, a devalorizării literaturii franceze între secolele XVIII-XX publicat, în 2005, William Marx (L’adieu à la littérature, Les Editions de Minuit), dar fenomenul analizat (ideea, funcția și misiunea literaturii) nu e specific francez, ci, cu diferențe nesemnificative, acoperă întreaga planetă. E adevărat că, de cele mai multe ori, contextul (social, național, politic, emoțional) poate adânci confuzia dintre esență și aparență, dar clarificarea nu înseamnă neapărat înțelegere și acceptare, după cum nici îngrijorarea nu înseamnă panică ori dezamăgire. Înțelegerea este descoperire și ea nu poate avea loc în absența co-participării, a comuniunii dintre cel care citește și cel care a scris. Astfel încât, în cele din urmă, criza literaturii, deplasarea ei dinspre centru spre margine ar putea însemna o criză cu trei afluenți, pe cât de diferiți, pe atât de legați unii de alții: a ideii de literatură (implicit, a scriitorului), a cititorului și a criticii. Despre evoluția și „crizele“ ideii de literatură Adrian Marino a scris temeinic (peste două mii de pagini), chiar dacă cu o acribie cam fastidioasă și o pedanterie uneori agasantă. Permanența și periodicitatea lor sunt indiscutabile, de unde și nevoia de a fi definite, redefinite, „decapitate“ în piața publică și resuscitate pe bancul de lucru ori pe „masa de operație“ a generațiilor viitoare. Transferul de interes public și readaptarea criticii nu sunt nici liniare, dar nici asimptotice. Iată de ce, cu atât mai mult, o revoluție științifică și tehnologică, asemenea celei pe care o trăim deja de destulă vreme, nu poate rămâne fără urmări semnificative și tulburări vizibile, iar literatura nu o însoțește cuminte, cu toate lecțiile făcute și cu cărțile scrise dinainte. Evoluția ei nu este previzibilă și inevitabil sincretică, deschizătorii de drumuri, „liderii“, nu apar peste noapte, iar cei care-i urmează au nevoie de timp, ca să se dumirească și să-și potrivească pașii și uneltele. Noocrația („ordinea strictă a valorilor semnificației, opusă ordinei valorilor simple trăite“) despre care Camil Petrescu spunea că e „necesară“ e, probabil, o iluzie, dacă nu de-a dreptul o imposibilitate. Un timp (cât timp?) rămâne să ne descurcăm singuri, fără sprijinul unor instructori improvizați care ne îndeamnă să „coborâm ștacheta“, să intrăm în rând și, eventual, să ne ținem de mână, pentru a nu rupe cadența și a nu greși direcția. Cert e că lumea literaturii nu a fost și nu este un tărâm paradisiac unde diavolii sunt absenți sau domesticiți, îngerii psalmodiază, iar cei predestinați se înveșmântă în straiele imaculate ale Sfântului Duh. „Conflictul“ dintre generații este, azi ca și ieri, real, dar nu determinant. Criza însăși, adâncirea ei, și „debandada“ pe care le provoacă pot schimba îndoiala unora în rezervă fățișă, după cum, tot astfel, pot transforma insurgența altora în gherilă. Nu e un „război“ cu câștigători fericiți și învinși umiliți, ci doar interludii aparent pacifice în care se ascut uneltele și se reziliază vechile convenții. Neexistând, așadar, un model ideal și imuabil de literatură, suntem obligați să ne mulțumim cu cel căruia îi suntem contemporani, nici mai bun, dar nici mai rău decât cele dinainte și, probabil, la fel cu cele care îi vor succeda. Ceea ce, printre altele, ar însemna să întâmpinăm concurența, loială sau neloială, a diverselor media, tot mai diversificate, mai sofisticate și mai tentante, cu bărbăție, fără resemnare, dar și fără panică. Și să acceptăm că „molima“ crizei actuale, atâta câtă va fi fiind ea, își scoate capul cu deplină îndreptățire, după cum, cu o îndreptățire cel puțin egală, „acceptă“ să fie redefinită, recircumscrisă și reasumată de cei pe care îi afectează sau pe lângă care trece. Să ne obișnuim cu gândul că o criză, înainte de a fi fost „stabilizată“ de avangarda autorilor canonici, și măcar de o jumătate de pluton de semiologi cu fler și chirurgi cu instru – mente bine sterilizate, nu e profitabilă decât pentru veleitari, pentru pescuitorii în ape tulburi (unii cu undițe performante, dar cu mincioage găurite!) pentru cei ce nu au ce spune sau nu știu cum să spună ceea ce spun. Literatura e o Convenție la care delegații nu pot vota în absență (sau prin…corespondență), dar nici prezența simplă nu asigură infailibilitatea votului ori valabilitatea scrutinului. Se votează cu Dicționarul în suflet și cu mâna pe Gramatică, instrumente făcute din fibre de cuvinte, ce nu admit decât derogările geniului și plebiscitul, fără unanimități, al posterității.

Așadar, cum folosim cuvintele și cine legiti mează dreptul acestora de a ieși în lume și de a îmbrăca alte haine decât cele ale împăratului? Și unde sunt arbitrii, pe margine sau în teren? Cine stabilește punctul de penalti? Cine penalizează faulturile, trasul de tricou, înjurăturile și simulările? Nu întotdeauna arbitrajul e fără greșală, dar diferența între literatura autentică și subliteratură, între estetic și amestecul rudimentar de zgură psiholo gizanto-erotică, rugină morală și erzaț sociologic nu o poate face decât fluierul plin cu cerneală neumorală, brațul ridicat în sus și arătătorul neezitant al criticului. Absența sau slăbiciunea criticii face atmosfera irespirabilă, saturată de genii neînțelese și cititori dezabuzați. De aici, importanța canonului, la urma urmei o convenție (asemenea lumii literaturii), dar o convenție care propune în centru valoarea, singura care poate face diferența între preeminența operei și platoul egalizator al literaturii, cel pe care aleargă, pornind de la aceeași linie de start, dar cu înzestrări diferite, și învingătorii și învinșii. Cine sunt învingătorii și cine sunt învinșii? Uneori se vede, alteori se va vedea. Un lucru e sigur: nici un critic sau istoric literar care își respectă vocația (și literatura de azi nu duce lipsă de ei!) nu-și „propune“să ignore sau să dărâme valori în care crede. Iată de ce mi se pare un nonsens, dacă nu de-a dreptul indecent, să susții că, pe un teritoriu atât de puțin ferm, supus, prin deciziile imprescriptibile ale Genezei, unor cutremure imposibil de prevăzut, ar putea exista confrați care aspiră să fie stăpâni peste un regat în ruină. Altfel spus, abandonat de virtualii constructori și restauratori (ucenici, calfe sau meșteri) și, în consecință, ocolit de concetățenii plătitori de taxe pe timbrul literar! E adevărat că „mutația valorilor estetice“ nu se confundă cu mutația genetică, dar pare a avea determinări asemănătoare și finalități comparabile. Judecată în absolut, o carte are exact atâta valoare cât e în stare să-i acorde cel care a scris-o. Și e tot atât de adevărat că Jocul (secund?, al ielelor?, cu mărgele de sticlă?) a născut o mare literatură, dar nici seriozitatea nu a stat chiar degeaba!