Necesara solidaritate

Nu numai somnul rațiunii naște monștri, ci și indiferența. În orice domeniu. Dar mai ales în cultură, în artă, în literatură. Iar când monștrii sunt dintre noi, când până mai ieri ne băteau pe umeri și culegeau roadele nemeritate ale unei prezențe înșelătoare, lucrurile sunt și mai dramatice. În Dreptul Civil există o instituție – uzuca – piunea –, prin care posesia unui bun un anumit număr de ani și în condiții determinate, îți poate aduce și proprietatea lui. Iluzia acestei posesii, prin câteva așa-zise adunări generale constitutive a unei noi uniuni a scriitorilor, toate infirmate de instanțele de judecată, i-a smintit pe câțiva rătăciți, împingându-i în public goi, unși cu catran și cu pene atârnate pe corp, precum erau rușinați pungașii prin satele românești în care simțul dreptății și al onoarei nu lâncezea în indiferență. De fapt, ce-și ziseseră acești răzvrătiți fără motiv : dacă nu putem clădi, măcar să dărâmăm. Zidul cetății, cetatea însăși erau pentru ei adevărata Uniune a Scriitorilor. Locul în care se afla o adevărată strălucitoare comoară, la care râvneau neîncetat, fiindu-le, nu-i așa, de mare trebuință: fonduri, prestigiu, valoare, istorie. Zadarnic au izbit cu berbecele unor procese fără noimă, pe care instanțele le-au veștejit definitiv. Acum, repliați, dar tulburați de aceleași „mărețe idealuri“, adulmecă, probabil, noi „oportunități“. De aceea, salut inițiativa unor scriitori (Mo – țiunea Pentru Uniunea Scriitorilor din România) care demonstrează că majoritatea incontestabilă a membrilor Uniunii nu a căzut în capcana acoperită cu minciuni și falsuri a pâlcului care, zadarnic, vântură iluzii și, iată, neputințe. Întorcându-mă deci la deșarta bătălie a minusculului grup, închei, parafrazând scrisoarea către Zița a lui Rică Venturiano, cu această tristă concluzie: de a lor pozițiune turmentată, fie-ne milă!