Pe arătură

Într-un interviu recent, Mircea Cărtărescu estima că în România acestui moment numărul celor care citesc „literatură serioasă“ nu depășește cifra de cincizeci de mii. Raportat la o populație de șaisprezece milioane (cât cred eu că are acum România) este deprimant de puțin. Adică 0,31 la sută din populație. Cam tot pe acolo, 0,30 la sută din buget, a fost și suma repartizată ani la rând de guvernanți Ministerului Culturii. Ceea ce înseamnă că, oricât ar părea de odios, ne aflăm în fața unui raport corect între investiția statului și interesul cetățeanului. Dar acesta este un mod cinic de a vedea lucrurile. Suma infimă pe care am menționat-o era alocată și pe vremea când numărul cititorilor alcătuia, conform asociațiilor de editori, cam 3 la sută din populație. Concluzia ar fi că, în mod conștient, s-a urmărit decerebrarea electoratului în așa fel încât să devină o cocă docilă, credulă, manevrabilă, ușor de dus de nas. Rolul creierului a fost substituit, în cazul unei majorități covârșitoare a cetățenilor României, de mass-media. E ca și cum o întreagă populație nu și-ar mai întrebuința discernământul, ci ar apela la un dispozitiv de memorie externă de unde informațiile ar fi preluate aleatoriu. Așa s-a ajuns ca, nemestecate și aberante, cele mai deșuchiate presupuneri să fie considerate de milioane de oameni ade văruri de nezdruncinat. Nevroza indusă de pandemie constituie mediul ideal de propagare a ceea ce s-ar putea numi nebunia prostului. Expuși în exces la informațiile furnizate de maeștrii ma nipulărilor din media, seg mente uriașe ale populației au luat-o, cum se spune, „pe arătură“. Care este temeiul comun al societății românești actuale? Nici unul. În loc de unitate și compromis, alergăm bezmetic spre divizare și ură. Dobândirea unor locuri de prim-plan de către formațiuni ce se intitulează „anti-sistem“ e o farsă macabră. Nu doar că nu sunt „anti-sistem“, ci, prin acțiunile lor, adâncesc tarele unui model învechit, putred, intolerant și corupt. Grav mai e, în România, că aceste zvârcoliri politico-sociale au loc pe fondul unei sărăcii galopante. Primul lucru la care renunță omul sărac e cartea. Avem, desigur, un număr impresionant de milionari, dar nouăzeci la sută din populație trăiește în zona gri spre negru. Singurul lux pe care și-l permit este televizorul — adică instrumentul de accelerate a îndobitocirii și manipulării. A, să nu uit: și telefonul mobil, accesoriul indispensabil prin care tâmpeniile sunt propagate cu viteza luminii. Nu e greu de anticipat, în aceste condiții, că în viitorul apropiat vor dobândi un rol din ce în ce mai important partidele cu agende de extrema stângă și de extrema dreaptă — nu contează care, pentru că oricum sunt interșanjabile. Situația din ultimii treizeci de ani amintește de cea a Germaniei din perioada „republicii de la Weimar“. Condițiile istorice și sociale sunt diferite, dar manifestările seamănă izbitor. Între 1918, anul încetării Primului Război Mondial și al abdicării împăratului Wilhelm al II-lea, și 1933, venirea la putere a lui Hitler, a existat o perioadă de funcționare relativ democratică a țării. Puterea încă o dețineau forțe ce proveneau din vechea lume, îndeosebi aristocrația prusacă, dar forța contondentă a marginalilor se făcea simțită. Ca și în România acestui moment (dar tendința pare să fie mai largă, începând cu Statele Unite și continuând cu țări din Europa și Asia), forma de exprimare a nou-veniților pe scena politică era violența. Istoricii explică degradarea vieții publice prin faptul că, de pildă, căpeteniile naziste participaseră la Primul Război Mondial și nu s-au mai putut întoarce la un mod de viață normal. Mediul lor firesc de exprimare a devenit brutalitatea fizică, agresiunea și silnicia. La noi, vehemența protestelor e potențată și de absența unei minime culturi și educații a majorității celor care ies în stradă. Vocile rațiunii sunt copleșite de generalizarea mitocăniei și de ispita extremismului. Un anumit aer de ilegitimitate persistă în România și pentru că reformele au fost parțiale și măsurile de asanare a societății n-au depășit nivelul intențiilor. În lumea nouă, jocurile continuă să fie făcute de cei proveniți din lumea veche, a național-comunismului românesc. Inexistența unei legi de condamnare a comunismului nu e străină de întețirea extremismului de dreapta. Prin însuși faptul că, într-un mod tulbure, statul tolerează manifestările stângii impenitente, pasiunile dreptei radicale se simt îndreptățite să iasă la suprafață. O știm încă din secolul al XVIII-lea, de când Louis Sébastien Mercier a lansat formula „extremele se ating“. Uneori, e vorba de aceleași personaje care se „reinventează“ cu o dezinvoltură care derutează și sperie. O dată în plus, se observă că extremismul e de o singură culoare, oricum s-ar exprima el. Partizanatul exacerbat furnizează însă etichetări care nu au nici o legătură cu adevărul și realitatea. Cazul lui Adolf Hitler e întru totul grăitor în acest sens. Orice manual și aproape orice tratat de istorie pe care-l veți deschide pornește de la axioma că marele călău a fost un politician de extrema dreaptă. În realitate, Hitler a fost un oportunist psihopat provenit dinspre stânga. Intrarea lui în politică s-a produs imediat după Primul Război Mondial, când a mers țintit spre stânga: „La începutul epocii postbelice, Hitler a fost de fapt un susți nãtor, nu un dușman al revoluției și al social-democraților. În primăvara anului 1919, camarazii săi l-au ales de două ori în Marele Sfat al Soldaților, una dintre instituțiile revoluției. Din date electorale fiabile știm că aproximativ trei sferturi din soldații din unita tea lui Hitler au votat pentru social-democrați la alegerile din ianuarie 1919. Ei nu ar fi votat pentru Hitler dacă nu ar fi fost încredințați că le susține părerile. În timpul unei revolte comuniste de scurtă durată care a creat o «Republică Sovietică» la München în primă – vara anului 1919, camarazii lui Hitler l-au votat ca reprezentant adjunct al batalionului. În scurta viață a Republicii Sovietice, sarcina lui Hitler a fost să fie omul de legătură cu Departamentul de Propagandă al sovietului. Există o secvență de film și o fotografie care îl arată partici – pând la procesiunea funerară a liderului independent bavarez Kurt Eisner, purtând o banderolă de doliu neagră și alta roșie, în semn de susținere pentru guvernul socialist“. (Benjamin Carter Hett, Cum moare democrația, Editura Polirom, 2021, pp. 54-55). Ulterior, a aderat la Partidul Muncitorilor Germani (care numai de dreapta nu era!), contribuind la schimbarea numelui acestuia în Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani. Aceasta, și nu alta, e geneza nazismului.

Am dat acest exemplu pentru a sublinia fluiditatea proceselor prin care se trece dintr-o extremă în alta. Astfel de nenorociri politice se produc în momente de derută socială și morală — așa cum mi se pare că trăim și în România acum. Întețirea atacurilor antisemite, expansiunea xenofobiei, cultul tot mai accentuat al violenței, intoleranța, anularea dialogului, criminalizarea adversarului politic sau intelectual, disprețul față de marginal sunt semne ale unei radicalizări ce doar foarte greu mai poate fi oprită. Când e vorba de interese de grup, de haită sau de partid se legiferează cu o viteză nebunească. Atunci când se pune problema adoptării unor legi care să ajute la descurajarea fermă a revenirii la tragediile trecutului, se lucrează cu frâna de motor. Originea acestei situații trebuie căutată în anul 2012. Atunci, prin Victor Ponta și Crin Antonescu, s-a construit al doilea monstru ideologic post-revoluționar, Uniunea Social-Liberală (primul a fost cel condus, sub diverse denumiri, de Ion Iliescu — de la FDSN la PDSR și PSD). Deși USL-ul a dispărut, pulsațiile extremiste ale acelei alianțe care viza distrugerea statului de drept au generat cadrul ideologic în care continuăm să respirăm și azi. Din păcate, nu am detectat la forțele politice actuale care se pretind „pro-europene și responsabile“ vreo dorință de a renunța la moștenirea tradiției stângii leninist-staliniste. Ceea ce e extrem de grav: pe orice față ai întoarce-o, oricât ai ferchezuio, ea tot spre totalitarism tinde.