Jocuri literare

Cunoscutul eseist Michel Schneider observa recent, în contextul sărbătoririi bicentenarului Baudelaire, că mai multe poeme din Les Fleurs du Mal ar risca astăzi să fie cenzurate din rațiuni de corectitudine politică. El dădea exemplul acestui catren din Le Cygne: „Je pense a la négresse, amaigrie et phtisique,/ Piétinant dans la boue, et cherchant, l’oeil hagard/ Les cocotiers absents de la superbe Afrique/ Derriere la muraille immense du brouil – lard“ (am subliniat cuvântul litigios; sunt și alte texte baudelairiene în aceeași situație, pe lângă piesele condamnate, în 1857, de procurorul general Ernest Pinard). Mă aflu acum în delicata postură de a spune câteva lucruri despre un volum care se intitulează La Négresse blonde. Dacă titlul ar fi sunat (în versiune românească) Femeia blondă de culoare n-ar fi fost nici o problemă (sau mai știi…). Din fericire, titlul acestui volum de Georges Fourest nu e singular: Brâncuși are o sculptură care se cheamă Negresa blondă, iar compozitorul Michel Berger a scris pentru France Gall o Chanson pour la négresse blonde. Am, cum ar veni, niște alibiuri… Așadar, Negresa blondă e un volum de poezii apărut în 1909 sub semnătura lui Georges Fourest (1864-1945). Autorul a făcut studii de Drept, dar n-a profesat avocatura. A frecventat, în schimb, cercurile simboliste, a colaborat la revistele „decadenților“ și s-a dovedit extrem de înzes – trat pentru parodie și burlesc. Un poet minor, veți zice, dar care nu a trecut neobservat. Jean- François Revel l-a introdus în foarte cunoscuta sa Antologie a poeziei franceze (1984). Jacques Chirac a declarat într-un interviu că Negresa blondă este printre lecturile sale preferate și adăuga că știe pe de rost volumul, socotindu-l un moment de vârf al poeziei franceze (evident, era opinia unui politician care nu avea competențele literare ale lui Pompidou sau Mitterrand, dar e, totuși, un punct de vedere interesant). Gérard Genette îl menționează, bineînțeles, în Palimpsestes (1982), studiu fundamental pentru înțelegerea fenome – nului intertextualității. Ediția definitivă din Negresa blondă cu – prinde mai multe cicluri. Poemul titular dă tonul: imagini dure, secvențe de canibalism, trimiteri parodice: „Cannibale, mais ingénue,/ elle est assise, toute nue,/ sur une peau de cangourou,/ dans l’île de Tamamurou !“(posibile aluzii, aici, la poemul baudelairian Viața anterioară). Renun – țare e un poem lung ce amintește de Corabia beată a lui Rimbaud. În Șase pseudo-sonete truculente și alegorice avem a face, printre altele, cu niște pas – tișe mallarméene. Petites élégies falotes sunt niște compoziții delicate, gata parcă să fie puse pe muzică (au și fost). Exotismul e o temă privilegiată, tot cu ecouri din Baudelaire. Fourest folosește cuvinte rare, îndrăznește rime acrobatice, alter – nează abrupt formulele prozodice. Mai multe „balade“ sunt scrise în maniera lui Villon. În final, într-o Épitre falote et testamentaire pour régler l’ordre et la marche de mes funérailles, poetul își exprimă, tot în registru parodic, ultimele dorințe. E un tablou carnavalesc, cu imagini insolite (sclavi care cântă arii de Offenbach), cu trimiteri intertextuale (Laforgue, Lautréamont, Rimbaud, Corbiere) și cu – previzibil – negresa blondă, din nou într-o ipostază incorectă politic: „Celle que j’aimais seul ma négresse blonde/ qui mange des poulets et des lapins vivants/ derriere le cercueil marchera toute nue/ et ses cheveux huilés parfumeront les vents“. Secțiunea cea mai cunoscută a volumului este cea intitulată Carnavalul capodoperelor. Titlul este lămuritor: avem a face cu șapte texte, unul consacrat lui Venus din Milo, celelalte trimițând la piese de Racine (patru) și Corneille (două). Gérard Genette le include în categoria travestiri moderne, al căror model este, în secolul al XVII-lea, Virgiliu travestit al lui Scarron. În textele lui Fourest se poate identifica un neo-burlesc, la fel ca în operetele lui Offenbach (Frumoasa Elena etc.), compozitor pe care, după cum am văzut, poetul îl menționează. Demersul scriitorului constă în a concentra, în puține strofe, conținutul pieselor clasice și a-l transpune în alt registru. Așa face cu tragediile lui Racine Andromaque, Phedre, Iphigénie și Bérénice. Anacronismele își taie partea leului. În Bérénice apare chestiunea antisemitismului, foarte prezent în Franța din timpul lui Fourest; eroina se consolează de eșecul amoros întorcându-se acasă în vagon de dormit, iar în timpul călătoriei va citi cartea lui Chateaubriand L’Itinéraire de Paris a Jerusalem. Fedra vorbește ca o țață agresivă; iată cum îl „toarnă“ pe Hipolit, mințindu-l pe Tezeu: „Plus de vingt fois, sous la chemise,/ Le salop m’a pincé le cul/ Et, passant la blague permise,/ Volontiers vous eut fait cocu“. Ifigenia e o compoziție amintind de poetica parnasiană. Capodopera… Carnavalului capodoperelor este sonetul Le Cid. Ne amintim conflictul din piesa lui Corneille: Don Rodrigue o iubește pe Chimene, iubire împărtășită, Don Diegue, tatăl lui Rodrigue, este jignit grav de Don Gomes, tatăl Chimenei; ca să salveze onoarea tatălui don Rodrigue îl provoacă la duel pe Don Gomes și îl ucide. Să însemne asta sfârșitul poveștii de dra – goste dintre Chimene și Rodrigue? Corneille lasă, dimpotrivă, să se întrevadă că, în urma faptelor eroice ale lui Rodrigue, iubirea celor doi se va împlini. Sonetul lui Fourest, impecabil din punct de vedere formal, ne-o înfățișează pe Chimene, îmbrăcată în haine de doliu, pe terasa casei părintești, privind către piațeta din față, pe unde trece, gânditor, Rodrigue. Și iată reacția Chimenei: „Dieu ! soupire a part soi la plaintive Chimene,/ Qu’il est joli garçon l’assasin de Papa !“. „Ce băiat drăguț e asasinul lui tati !“ : acest vers i-a asigurat lui Fourest posteritatea literară. Aici, dar și în alte locuri, Fourest este de o inven – tivitate (chiar dacă frivolă uneori) cuceritoare.