Orice s-ar spune, bonomul Ion Mureșan este o făptură de spaimă. Poet parcimonios, din spița, atât de iubită la noi, a „leneșului premiant“, ia prin surprindere publicul și critica fără ca măcar să își regizeze ieșirile la rampă. Cu un deceniu în urmă, după o lungă absență editorială – Poemul care nu poate fi înțeles apăruse taman în 1993 –, Mureșan a ieșit pe piață cu placheta cartea Alcool (2010), replică deloc postmodernă la Apollinaire și la toți poeții români ai „alcoolurilor“. În avalanșa de cronici extatice, nimeni nu a sesizat nota adâncbacoviană și, în fond, schimbarea de discurs a unuia dintre cei mai autentici reprezentanți ai generației optzeci. La fel procedează și acum. După ce mai multe grupaje publicate în reviste păreau că anunță un nou volum de poezie (care, la un poet atât de zgârcit cu aparițiile, e în sine un mic eveniment), ni se oferă un volum gros de publicistică. Intitulat, poate ironic, Indulgențe, acesta este – ca mai toate aparițiile lui Mureșan – serios, bine conceput și încheiat la toți nasturii. Cu o anumită discreție și modestie, poetul face aici mai mult decât să ușureze viața monografului său de mâine, adunând între coperte de carte texte care, vorba lui Alex Ștefănescu, n-au folosit la nimic. Publicistica sa, desfășurată (după cum mărturisește într-o succintă și binevenită Întâmpinare) neîntrerupt pe durata ultimelor trei decenii, găzduită în exclusivitate în presa literară sau în cotidiane de provincie, nu a fost nici un violon d’Ingres, nici politică, militantă ori sub acoperire. Prelungire în timp a unei tradiții a literaturii oastre – care a început, vezi I. Heliade-Rădulescu și Gheorghe Asachi, prin a fi una cu gazetăria –, ea s-a dorit o bătălie împotriva limitei, adică a degradării dramatice a publicisticii noastre, și un refuz de a părăsi un câmp care a fost și rămâne al literaturii. Căci, după cum spune poetul însuși, observarea și comentarea realității, surprinderea a ceea ce are sens dintr-un cotidian aparent haotic, nu sunt proprietatea exclusivă a angajaților trusturilor de presă ori a autoproclamaților influencer-i care parazitează sufocant spațiul virtual: „Cine putea să fie mai convingător, cine putea ajunge mai repede la mintea și sufletul românului dacă nu scriitorul, cel care stăpânește cel mai bine cuvintele limbii române, cel care este, vorba Irinei Petraș, «înțeleptul satului»?“ Când am spus că volumul Indulgențe este serios și bine conceput, nu am vrut să sugerez că avem de-a face cu o culegere doctă și pedantă, în care articolele să fie ordonate cronologic și dublate de un aparat critic care să consemneze, la fiecare, locul și data apariției. Ion Mureșan precizează limpede că este vorba de o selecție dintr-o publicistică mult mai bogată, iar rarele precizări bibliografice, acolo unde apar, sunt menite să sublinieze tocmai vetustețea, azi, a realității de la care a pornit textul. Textul este, prin urmare, reperul, iar criteriul de organizare a volumului este tocmai conținutul, materia literară propriu-zisă a „feliilor de viață“ pe care scriitorul le-a transformat în poveste, nu cronologia sau tematica. Nu exclud hazardul care va fi făcut, poate, să se piardă anumite articole – pentru că bănuiesc că nu l-a exclus nici autorul însuși –, însă îndrăznesc să avansez ipoteza că literatura este miza acestei selecții. Literatura în care, sub pana unui optzecist cu studii și lecturi de bună calitate, cu simț de observație și o maliție îmblânzită de umor, s-a transformat realitatea cea de zi cu zi a ultimilor noștri treizeci de ani. Că așa stau lucrurile, ne convinge faptul că primul text din volum, intitulat provocator Apel la trândăvie, este unul recent: „Mi-a venit în minte povestea cu sculatul din pat în dimineți friguroase tocmai pentru că mie unuia mi se oferă zilnic argumente cu nemiluita pentru a nu părăsi patul: zăpadă cât gardul, caloriferul sâsâie dușmănos, afară bântuie un virus mic și rău, televizorul revarsă peste plapumă imagini cu drumuri blocate de ămeți în același timp cu imagini ale unor străzi pustii, deprimante izolete și câte și mai câte.“ Cunoscătorii poeziei lui Ion Mureșan știu, desigur, câtă mitologie – erotică și nu prea – pot genera banalul pat și domestica pernă, însă această cheie de lectură nu este potrivită și pentru ceea ce e, fără doar și poate, o iscusită proză publicistică, scrisă în maniera lui Caragiale cel din Grand Hotel „Victoria Română“. Altfel spus, ce i se potrivește poetului parcimonios u i se potrivește harnicului publicist… De prisos să mai adaug, pentru sceptici, că o parte din articoleleproze- eseuri din Indulgențe au ca subiect tocmai literatura. De la Pre-literatura și pre-scriitorul (al doilea text din volum) la Note despre țânțari și de la Cei trei ichita până la Dosariada literară, reflecția pe marginea scrisului și a condiției scriitorului subîntinde ca o rețea fină (căci instrumentele publicistului țin, cum spuneam, de arta literară) discursul pe marginea realității. Care discurs nu se sfiește să abordeze, cu inteligență pătrunzătoare, și subiectele „grele“ ale acestor ultime decenii: școala – cu o remarcabilă serie de articole, ca Școala unde se învață „limba păsărilor“, Portret de dascăl, Doamna învățătoare, ghemotocul de hârtie și patria, Casa cu draci și Să învățăm ceva de la bivoli –, conflictul absurd dintre cele două Biserici naționale – a se citi neapărat Dușmani întru Christos – , mizeria campaniilor electorale, dosariada – în articole tăioase ca O lustrație târzie –, administrația treburilor publice, patriotism vs. naționalism ș.a. Nenumărate observații, fraze și formule sunt citabile și, cu toată ironia casantă a celui care scrie, ar fi putut servi (dacă am fi avut o clasă politică educabilă) ca puncte de pornire ale unor abordări diametral opuse ale problemelor în cauză. Căci, dincolo de mânuirea meșteșugită a cuvintelor, scriitorul mai are adesea, printre atuuri, și bunul simț. În articolele lui Ion Mureșan, acesta este evident, dincolo de tehnicile literare de luare în posesie a subiectului, care includ hiperbola, parabola sau recursul la absurd. Citez doar finalul textului intitulat Dușmani întru Christos: „Pe fondul acesta tensionat, ardelenii de la orașe și sate își găsesc liniștea spirituală necesară rugăciunii la Baptiști, Penticostali, Martorii lui Iehova, Adventiștii de Ziua a Șaptea, New Age, musulmani etc. Acolo unde nu e război la poarta bisericii.“
Volumul, de altfel, este împărțit în trei părți, între care primele două sunt cele mai voluminoase. Primul capitol, Pisica pe perdea, conține texte în care abordarea este mai pronunțat literară, cu accente fie de proză (Recuperatorul), fie de eseu fals-odobescian (Structura gunoiului). Cel de-al doilea, Recurs, conține compoziții mai pronunțat gazetărești, chiar dacă subiectele lor nu diferă neapărat de cele din primul capitol: tot „dosariada“, tot campaniile electorale, tot carențele educației. Addenda constă în numai trei articole, cu un marcat caracter afectivmemorialistic. Cartea este unitară (și) prin această perspectivă subiectivă asumată: totul este scris la persoana I, ca o mărturie a cuiva implicat în realitatea pe care o comentează, nu ca o analiză seacă și „exhaustivă“ a unui editorialist-judecător. Dacă este să-l încadrăm pe Ion Mureșan într-o categorie publicistică, așadar, despre descendența lui Caragiale trebuie să vorbim. Nu despre cea a lui Eminescu, căci optzecistului ardelean îi lipsește un anume elan moral. Dar are din belșug „ochi“ cu care pescuiește, din pasta informă a realității, amănuntul semnificativ, are o ironie nebunesc de subtilă și, mai ales, o inteligență bună. Care contrastează semnificativ cu inteligențele mediocre și agresive din spațiul virtual, cu „procurorii morali“ ai națiunii, care nu fac decât să-și construiască platforme pentru propria ascensiune. Ion Mureșan se scufundă, dimpotrivă, cu o voluptate conștientă de propria culpă, în realitatea pe care o deconstruiește, aplicând un prețios instrument pedagogic. Prin transformarea realității în text, când publicistic, când literar de-a dreptul, el nu le spune cititorilor „Faceți așa!“, ci, punându-se în rând cu ei, le transferă, aparent indulgent, blânda pedagogie a lui „Priviți și judecați și singuri“. Indulgențe nu este, evident, capodopera poetică așteptată. Însă nu este ici un volum de ignorat în ansamblul creației lui Ion Mureșan. Dimpotrivă, cel care dorește să pătrundă în atelierul intelectual al poetului trebuie să treacă prin această carte neobișnuită în publicistica literară de azi.