Godot

Am primit o fotografie cu un tip pe un aeroport aproape gol, așteptînd pe cineva cu un cartonaș de recunoaștere în mînă pe care scria „GODOT“. Am primit acest semn cu puțin timp înainte să-mi cumpăr bilet de avion ca să merg la Porto, unde Tompa Gabor iar l-a căutat și așteptat el însuși pe „Godot“ –ul lui Beckett. Aș fi vrut să ajung. Din tot sufletul. După un an de anulare, aș fi simțit, pentru o zi, că trăiesc. Că sînt vie și fac ceea ce fac de treizeci de ani. Am sperat enorm să pot să plec, să merg în teatrul superb de la Porto, să-mi văd prietenii, să intru într-un foaier, să stau într-o sală și să văd un spectacol. La sîrșit, să aplaud. N-a fost așa. Codul Portugaliei s-a schimbat, cortina a căzut răzîndu-mi florile speranței. Textul lui Beckett mă urmărește sistematic. În fiecare perioadă intensă a vieții mele, l-am recitit și am mers pe căile unor spectacole majore în apropierea mea față de această madlenă a mea. Citindu-l pe Beckett în facultate, nu știu dacă am înțeles mare lucru din abisurile ființei, din profunzimile experiențelor ce ne sînt date pentru a le trăi și pentru a le descifra sensuri. Atunci, lumea părea deschisă, generoasă, dispusă să fie atentă cu noi toți și noi toți cu fiecare. Căderea în singurătăți putea să fie interpretată drept truc sau cochetărie metafizică. Energia noastră părea incompatibilă cu devitalizările, lentorile și pasivitățile lui Didi și Gogo, cu acel altfel sau chiar dincolo de ceea ce numeam, atunci, tineri și rebeli, lume. Gîndul era limpede cel al acumulărilor și al afirmării, foarte departe de calea retrasă și discretă a lui Samuel Beckett. Atipic pentru timpul lui, dar mai ales al nostru, taciturn, retras, a refuzat gloria, mondenitățile, zgomotul succesului, ceva complet de neînțeles pentru contemporanii noștri. Beckett a străbătut secolul cu aerul unui necunoscut mărginaș din Dublin, și-a asumat universul propriu, suficient sieși, a fost un destin autoscufundat în profunzimea cuvintelor și a tăcerilor, a căutărilor, a respirației de autentică anvergură spirituală. În afară de spectacolul cu Așteptîndu-l pe Godot cu Dinică și Moraru, făcut de Gonța, cred, după însemnările de regie ale lui David Esrig cînd acesta părăsise România, nu-mi amintesc montări înainte de ’89. Nu-mi amintesc mode la noi cu această piesă, probabil mult prea filosofică, metafizică pentru gustul ideologilor vremii. Habar n-am dacă acesta să fi fost motivul lipsei de priză a textului. Sau, poate, chiar dificultatea lui reală, atît pentru regizor, cît și pentru actori. Un mare exercițiu, pentru fiecare. Ca și pentru noi, spectatorii. Indicațiile lui Beckett, atît de clare, felul în care a simțit și a gîndit teatrul, piesele lui în general, dar și fiecare cuvînt în parte, fiecare pauză, detaliu dintr-o replică, nu sînt profunzimi de neglijat. Ele te provoacă, altfel, dincolo de senzațiile de încorsetare, de restricțiile impuse.

În timp de doi ani, trei regizori mari, foarte diferiți, pun în scenă, foarte diferit, Așteptîndu-l pe Godot. În ordinea cronologică a montărilor, Alexandru Dabija la Brașov, Tompa Gabor la Sf. Gheorghe și Silviu Purcărete la Sibiu. Nu pot să trec pe lîngă co-existența aceasta fără să încerc să observ ce anume și, mai ales, cum i-a fascinat Beckett pe cei trei. Pentru că nu este o modă. Este un popas confesiv, de creație, de viață extrem de interesant, interpretat nuanțat, în cheia și stilul fiecăruia. Valul acesta beckettian, cu trei capete Godot vorbește și despre un anumit tip de sensibilitate a celor trei regizori amintiți, despre un tip de reverență față de un mentor, de un teoretician al creației regizorale, de o minte structurată și întoarsă către teatru precum și față de propria profesiune. Studiile lui Samuel Beckett își amplifică rezonanțele în studiul făcut de Purcărete, de Tompa, de Dabija. De la tipologia cuplurilor Vladimir și Estragon, la spațiu, la muzică, la costume, totul diferă, tare de tot, pe o partitură precisă, cu indicații clare. Este minunat să fii spectatorul fiecăruia, să poți medita, compara, să te poți bucura. Alexandru Dabija folosește textul integral, nu taie absolut nimic, merge pe traducerea poetică a lui Gellu Naum din franceză, din textul original să spunem, aducînd cîteva accente ludice din varianta tradusă de însuși Beckett din franceză în engleză. Silviu Purcărete merge tot pe traducerea lui Naum, mai taie puțin, cîte ceva din monologul lui Lucky, din jocurile celor doi. Tăietura este fină, ca în chirurgia estetică. Cred că și Tompa a tăiat, nu foarte mult, nu am avut cască pentru o traducere din maghiară, singurul ghid fiind durata spectacolului. Am simțit, însă, că și în maghiară este o traducere bună după pofta actorilor de a spune cuvîntul, de a-l aduce pe scenă, de a-l încărca. La Dabija, protagoniștii sînt Costache Babii, Vladimir, și Mircea Andreescu, Estragon. La Purcărete, Virgil Flonda este Vladimir, iar Constantin Chiriac, Estragon. Și mergem cu vîrsta actorilor descrescînd, pînă ajungem la Tompa și la Vata Lorand în Estragon, unul dintre cei mai tineri pe care i-am văzut distribuiți în acest rol, și Palffy Tibor în Vladimir. De la statură, la alură, la mimică, gestică, la felul de a se mira, de a se speria, de a se întoarce, de a merge, fiecare Vladimir și fiecare Estragon diferă enorm de la o interpretare la alta. Ca și tipul de relație între Didi și Gogo, tulburătoare la Chiriac-Flonda, sentimentală cumva, însoțită de povestea prieteniei lor, longevivă și specială, emoționată și tensionată la Babii-Andreescu, care au trăit și lucrat împreună zeci de ani pe aceeași scîndură, mai seacă și mai ludică, mai beckettiană într-un fel la Palffy și Vata. În toate cele trei spectacole, atmosfera, gag-ul, poanta din filmele cu Stan și Bran, frații Max și Charlie Chaplin, adorate de Beckett, de Purcărete, de Tompa, de Dabija. Rezonanțele fiecăruia pe aceeași temă mi se par extraordinare.

Alexandru Dabija pune actorii împreună cu spectatorii pe scenă, aproape unii de ceilalți pînă la un soi de confundare a ritmurilor, a întrebărilor, a suferințelor, a iluziilor. Scenograful Dragoș Buhagiar ne așază pe gradene, cu fața spre sală, unde, în mod obișnuit, stăm. Dar ce zărim acolo? Cîteva zeci de zmee. Pe fiecare scaun de spectator, cîte un zmeu, cîte un vis, cîte o iluzie, o încercare de zbor, de desprindere, de înălțare. Cît vedem cu ochii, un spațiu populat cu vise. Nici zmeele nu se înalță, nici visele nu se împlinesc, nici Godot nu vine… Scenograful Andrei Both mi-a dat senzația că sînt pe lună, poate chiar pe luna minunată, corp ceresc, pe care o luminează la sfîrșitul spectacolului. Sau poate pe cea din visul meu. Mi-a dat senzația că rătăcesc cu Didi și Gogo într-un spațiu selenar, prăfuit, demodat, plin ochi cu o mie și una de perechi de pantofi, patinați de timp, virați toți într-un alburiu straniu, desperecheați, abandonați, uitați și ei, ca și noi, undeva. Pe pămînt sau pe lună. Ironia duioasă, autoironia se simt din plin la Silviu Purcărete. La el sînt cutremure, spectacolul se joacă într-un fel de cămin cultural luat pe sus de o furtună și lăsat înapoi pe pămînt strîmb, șui, delabrat. Copacul celebru al lui Beckett nu mai ajunge cu rădăcile în sol, rămîne suspendat între ștăngi, ca și destinele lui Gogo și Didi suspendate în așteptare, în iluzie, în jocul fabulos cu realitatea și ficțiunea. Neputințele, derizoriul sînt la vedere. Spectaolul lui Purcărete este ca un basm în care iepurașii cîntă la pian, ca o tandră confesiune despre prietenie, despre celălalt, despre sine. Alexandru Dabija caută cu umor sîmburele tensiunii dintre Didi și Gogo, caută suma tabieturilor, a ticurilor, a mîrîielilor, a bombănelilor celor doi bătrîni prieteni care îi apropie și îi îndepărtează, care îi face, finalmente, inseparabili. La Tompa există o anumită distanțare, chiar și față de întîmplări, de ei înșiși. Didi și Gogo sînt în putere, acceptă încă jocul lor precum și pe cel cu Godot ca pe un soi de poantă, de farsă a la Chaplin. Sînt mai degrabă doi cloșari cu șanse să ajungă doi clovni-marionetă, accentele sînt mai virile să spunem, primejdia îmbătrînirii, a degradării împreună, martor unul pentru celălalt, rămînînd numai o ipoteză. Închid ochii și privesc. Gogo-Chiriac salută Luna, iar Vladimir- Flonda îl privește cu o infinită tandrețe, Didi-Babii este bun și cald și nu știe cum să-i mai intre în piele morocănosului de Gogo-Andreescu, Gogo-Vata îl privește mereu cu coada ochiului pe Didi-Palffy, încercînd să ghicească o secundă mai devreme ce vrea teribilistul său prieten. Gogo și Didi stau la Purcărete pe o ștangă, sub crengile devitalizate ale unui copac suspendat și își bălăngăne picioarele. Tac și privesc într-un punct fix. Aud un pian dramatic la Dabija și zgomotul pașilor lui Gogo și Didi pe podișca de lemn pe care merg, șerpuit, de afară, peste sală, spre scenă. Din realitate spre ficțiune și invers. Și Godot nu vine. Și Luna răsare formidabil la Tompa și luminează straniu contururile a zeci de pantofi albi, aruncați în uitare. Pașii noștri, drumurile noastre se amestecă. Pianul din pădurea imaginară a lui Purcărete mă urmărește și-mi spune în șoaptă, la ureche, că bucuria și suferința lui Didi și Gogo nu este decît una din poveștile lumii de fiecare zi și de fiecare noapte. Că, de n-ar fi, cum s-ar povesti?…