În sfârșit, m-am aflat din nou, după atâta amar de vreme, într-o sală de teatru. La Teatrelli. Cu toate măsurile de prudență necesare: mască, luarea temperaturii, distanțarea scaunelor. Și cine m-a readus în această lume de miraje, care între timp s-a îndepărtat din nou de noi? Răzvan Mazilu cu recenta s-a premieră Maria de Buenos Aires. Cred că nu aș fi iubit musical-ul, dacă nu m-ar fi chemat mereu la toate montările lui din București, Timișoara și Târgu Mureș, ajutându-mă să mă împrietenesc cu această formă specială de spectacol, totdeauna incitantă și foarte pretențioasă, în care interpreții trebue să dovedească, în egală măsură, că sunt buni actori, buni cântăreți, buni dansatori. Dar mai mult decât la toate celelalte montări, de astă dată sunt în dificultate. Nu știu cui trebuie să mulțumesc mai întâi pentru această seară deosebită: regizorului coregraf, interpreților, scenografului, muzicienilor din cor și orchestră, lui Astor Piazzola pe muzica căruia e montat spectacolul? Hm ! Câteva mârăieli am la adresa textului lui Horacio Ferrer, datorate transgresărilor sale care doresc să șocheze – atitudine larg răspândită în lumea artei, de vreo 150 de ani, cum așa de bine evidențiază o carte tradusă nu de mult și la noi a lui Anthony Julius, Transgresiuni.Ofensele artei. De la primele spectacole puse în scenă de Răzvan Mazilu, m-am întrebat dacă el este în primul rând regizor sau coregraf. Și nu cred că am greșit punându-l pe primul loc pe regizorul Răzvan Mazilu, pentru gândirea lui atotcuprinzătoare, pentru plăcerea de a modela interpreți de tot felul, actori, dansatori, muzicieni și de a gândi și desfășurarea poveștii pe mai multe planuri. De astă dată m-a surprins în mod deosebit și gândirea plastică a costumelor interpreților, care tot lui îi aparține, cum deja ne-a obișnuit din spectacole anterioare. Dacă pentru Maria de Buenos Aires veșmintele sunt clasice pentru genul de personaj pe care îl întruchipează – rochie roșie fluturândă, cu ciorapi de plasă negri, sau rochie neagră colantă, pelerină tot neagră ca și șalul – în schimb, cele îmbrăcate succesiv de actorul Lucian Ionescu, abundă în îndrăzneli de tot felul: piese prețioase ca material și țesătură, coabitând cu aglomerări de haine de stradă, sau alăturarea a tot felul de jucărele pe corsajul unui alt personaj. Regizorul coregraf a avut totdeauna un bun colaborator în scenograful Dragoș Buhagiar, pentru obținerea unor imagini scenice sugestive. Și de astă dată, spațiul atât de restrâns de la Teatrelli a fost ingenios lărgit, separat de public la începutul spectacolului de o mare perdea transparentă care se ridica precum o cortină și punea în valoare spațiul rezervat jocului, care cuprindea atât scena cât și mijlocul sălii. Și în acest spațiu au evoluat trei personalități, pe cât de deosebite pe atât de marcante, fiecare în felul său. Ana Bianca Popescu, în rolul Mariei de Buenos Aires, a reliefat cu pregnanță natura încărcată de fervoare a trăirii și dăruirii personajului, prin întreaga ei ființă, prin voce, prin expresie, prin mișcarea care-i străbătea trupul până la vîrful degetelor, dincolo de momentele propriuzise de dans. Tangoul, dansul emblematic al Buenos Aires-ului, ridicat de Astor Piazzola la un nivel de universalitate nebănuit inițial, a fost inter – pretat cu deplin profesionalism de Ana Bianca Popescu și de Lucian Ionescu, atent ghidați de specialistul în tango argentinian Daniel Măndiță. Pe Lucian Ionescu l-am urmărit și în altă creație a lui Răzvan Mazilu, în musical-ul Familia Addams, la Teatrul Excelsior, în rolul lui Gomez Addams, pentru care, ulterior, a luat Premiul UNITER în 2020. De astă dată, a înterpretat succesiv cinci roluri, cărora le-a dat contururi distincte, proprii caracterului fiecăruia: Flașnetarul, Visătorul Porteno, Bătrânul Hoț, Primul Analist, Preotul. Creionarea diferită a personajelor, anunțată mai întâi de costumele create de Răzvan Mazilu, continua să fie evidențiată de interpretarea lui Lucian Ionescu. Fiind la doi pași de interpreți în noua formulă a sălii, urmăream cu ușurință toate metamorfozele realizate de actor, care scotea la iveală de fiecare dată alt personaj. Un rol de mare finețe interpretativă a realizat Gheorghe Visu în rolul Spiritului. Ceva între nostalgie visătoare și neputință a bătrâneții, a ieșit la iveală din posturile deosebit de expresive ale artistului, inspirate în primă instanță – ne spune Răzvan Mazilu – dintr-o fotografie a lui García Márquez, a poetului aproape orb, sprijinit în baston. Dar regizorul l-a determinat și pe un muzician important pentru acest gen de muzică, respectiv pe instrumentistul de la acordeon, Emy Drăgoi, să intre în compoziția scenică, nu numai ca muzician ci și ca prezență artistică, însoțindu-se cu celelalte personaje și în final însuflețind întreaga orchestră. Aceasta, așezată pe scenă, era alcătuită din Mihai Murariu – pian, Ioana Văleanu – percuție, Cristina Hîrjeanu – flaut, Diana Ciudin – vioara I, Bianca Drăgoi – vioara II, Alessia Drăgoi – vioara III, Emanuel Vots – violă, Mihai Grigore – violoncel și Iacob Artin Panighiant – cotrabas. Una dinte violoniste a coborât și ea în scenă, însoțind un moment liric al spectacolului. Și încă trei interpreți, care alcătuiau corul, Bogdan Iacob, Andrei Mărcuță și George Vasile, au intervenit și ei scenic, în unele momente pe care regizorul vroia să le sublinieze.
Dincolo de toată această bogăție de împliniri artistice, o imagine dinspre final, mi-a încruntat fruntea, când simboluri creștine, precum trandafirul, crinul, inima însângerată, au fost convertite în motive decorative, e drept, în deplină concordanță cu textul lui Horacio Ferrer. Nimic nou pentru arta contemporană. Din contră. Nu fac parte dintre cei care cer interzicerea unor atari creații, care încurcă lucruri care ar trebui să rămână distincte, separate, ci dintre cei care le critică, ca fiind o lipsă de delicatețe față de sensibilitatea multor semeni.