Gheorghe Grigurcu în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrășconiu: De unde vine numele dumneavoastră, domnule Grigurcu? Ce ancore vechi/lingvistice îi (re)cunoașteți?

Gheorghe Grigurcu: Numele meu de familie provine, evident, din prenumele Grigore, reproducerea formei grecești Gregorios (în greaca tîrzie Gligoris), semnificînd „treaz, veghetor cu mintea trează, activ“. De-ar fi putut fi mereu astfel modesta-mi persoană!

Ați putea susține – cu toată credința dumneavoastră – că poezia e esența vieții? Să fie poezia un fenomen al vitalității, așadar unul „normal“, sau un soi de somnambulism al sufletului care-și tatonează un echilibru bizar deasupra abisurilor? O aspirație spre o performanță „sănătoasă“, ori un risc maladiv cu luciferice substraturi? Înclin, întru liniștirea conștiinței, către un răspuns care să accepte o chemare sacrală, un imbold creator la treapta umanului, țîșnit din modelul inegalabil al Creației inițiale. Dar incertitudinile nu pot fi lesne suprimate. Ele revin precum o umbră a unei vinovății pe care poezia nu încetează nu doar a o așterne în afara sa, ci și a o capta lăuntric, cu o notă de, aș spune, narcisism masochist. Poetul e un Narcis care ajunge a se chinui pe sine din simțămîntul difuz al unui model mai înalt pe care-l poartă în făptura sa, al unui model absolut pe care se străduiește a-l elibera de propria-i mască, purtînd trăsăturile fortuitului, fără a reuși niciodată pe deplin.

Ce (mai) e poezia, pentru dumneavoastră?

Poezia: cel mai fragil produs literar. Pentru un autor încrederea în ceea ce face alternează, nu o dată, cu întrebările. Satisfacția compactă, beatitudinea neîntreruptă ar putea fi semne ale mediocrității. Nu suntem capabili a atinge calitatea în absența criticii de sine. Reprezentînd instru – men tul indispensabil al criticii, îndoiala e o dispoziție complexă, aflată între două lumi, un echivoc care constă din „a ieși dintr-o greșeală și adesea dintr-un adevăr“ (Joubert). Niciodată nu știi unde duce starea „creatoare“ în care se răsfrîng deopotrivă năzuința spre momentele originare, întemeietoare, și fiorul deconstrucției, al scepticis – mului anihilant.

Cum con-viețuiește criticul de poezie Gh. Grigurcu cu poetul Gh. Grigurcu? Și cum îl apreciază/ evaluează primul pe al doilea?

Mărturisesc că inițial n-aș fi dorit să fi scris decît poezie și însemnări bătînd spre aforism (aforismul: un reflex al poeziei în cugetare). Am început cu versurile la ani fragezi, mînat de-o atracție pe care nici școala, nici vreun alt îndemn al mediului în care mă aflam n-ar fi putut-o explica și am continuat pe drumul lor, în temeiul aceleiași atracții neistovite. Activitatea mea critică, ajunsă „mai cunoscută“, „mai reprezentativă“, conform gratulărilor unor confrați, a rezultat cred că, mai mult decît din răspunsul datorat unei vocații, din necesitățile unei profesii. A fi de profesie critic nu sună mai realist, mai „onorabil“ decît a fi de profesie… poet? Pentru a nu vorbi de ritmicitatea, fie și cu inevitabila doză de relativitate, a prestației critice, compatibilă cu munca într-o redacție, cu colaborările la termen. Acea „respirație a sufletului“ (Leopardi) care e poezia a trebuit să accepte, în economia existențială a subsemnatului, o cooperare cu comentarea acesteia, întrucît, „respirînd“ pur și simplu, nu ne putem încadra în sistemul de rigori al vieții obștești ce ne condiționează.

Se împiedicã unul de altul?

Uneori.

Ce e primordial pentru dvs.: să fiți poet – să zicem, creator în mod nemijlocit – sau să fiți exeget/ hermeneut/ critic literar? Cum e, în alte cuvinte, „diviziunea muncii“ la dvs.?

O deosebire între producția critică și cea lirică: prima nu se face îndeobște pentru sertar, nu poate întîrzia prea mult de la întîlnirea cu publicul (mă refer îndeosebi la critica orientată spre literatura actuală, cea care m-a atras cu precădere). În anii adolescenței și tinereții mele, apăsați de numeroase interdicții și răstălmăciri totalitare, derivate din funesta utopie a „realismuluisocialist“, nu puteam practica o critică amînată. În schimb, scriam multe versuri. Pe atunci poezia a fost unica mea formă de echivalare prin scris cu mine însumi, un test la care mă supuneam aproape cotidian. Acum prevalează prestația critică.

Ați fost, la un moment dat, confundat cu Nicolae Labiș. Dacă ne-am juca puțin: a) cu cine v-ar face plăcere să (mai) fiți confundat?; b) cu cine, sub nici o formă, nu v-ar plăcea să fiți confundat?

Întîlnirea cu Nicolae Labiș în persoană – mi-a fost vecin de dormitor la căminul Școlii de Literatură, aflate în actualul sediu al PSD – a constituit una din puținele bucurii de care am avut parte la început de drum. În anii 1950, poezia sa înscria o falie luminoasă în obscuritatea ce părea ilimitată a versificației proletcultiste. Faptul că o poezie a mea pe care am oferit-o doamnei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, fosta soție a lui E.Lovinescu, pe care aceasta a transmis-o la Paris fiicei sale care a publicat-o, a fost socotită o creație a lui Labiș, n-ar fi putut decît să mă măgulească. Am aflat cu surpriză, foarte tîrziu, acest incident. La ambele ramuri ale întrebării dvs., cum aș putea răspunde decît, stîngaci, cu… nimeni?

Vă (mai) poate păcăli poezia?

Mă tem că a face poezie este, după cum socotea Camus, la fel de greu cu a fi liber. Or, libertatea are riscurile sale. Producția poetică o confirmă mereu. Nu poți avea mai niciodată siguranța deplină a calității unui text propriu. Incapacitatea încredințării totale se transmută în căutare, întrucît însăși ficțiunea la care apelăm e o căutare, o certitudine incompletă ce se joacă cu sine.

Credeți acum – mai credeți – într-o „fabrică de poeți“?

Numită nu fără noimă „fabrica de poeți“ (acesta e și un titlu de volum al unuia din truditorii săi), Școala de Literatură trebuie privită ca un apendice al industrializării preconizate de regimul comunist. Oare nu-i socotea Stalin pe scriitori niscaiva „ingineri ai sufletelor omenești“? La cursurile Școlii, îndoctrinarea era maximă. Supravegherea studenților așijderea, fiind antrenați în operație o serie dintre ei, între care sumbrul Aurel Covaci, care nu întîmplător devenise nedespărțit de suspectul Labiș. I-a urmărit cu atenție ultimele vorbe, ultima suflare la patul de spital, după tragicul accident. M-am văzut exmatriculat după doar un singur trimestru pentru două gravisime abateri morale: vizitele pe care le făcusem lui Tudor Arghezi, la Mărțișor, și doamnei Bălăcioiu-Lovinescu, la fostul sediu al Cenaclului „Sburătorul“. Cine a rostit rechizitoriul la ședința de excludere, programată ca din întîmplare într-un Ajun de Crăciun? Același Covaci care, la întrebarea mea de ce s-a comportat astfel, mi-a răspuns senin: „pentru că fiind ambii orădeni, te cunoșteam mai bine“. A urmat punerea mea la zid, la propriu, prin articolele de „înfierare“ de la „gazeta de perete“ din partea unor colegi zeloși. Singura persoană care m-a îmbrățișat la despărțire a fost Labiș, dăruindu-mi cu acest trist prilej și o carte, un volum din Opera dramaticã a lui Blaga, autor pus la index… Dacă ar mai fi cu putință azi o „fabrică de poeți“? Îmi vine în minte succinta caracterizare pe care i-a făcut-o, stînd de vorbă amîndoi, un coleg de an al Școlii în chestiune, Paul Goma: „o golănie politică“.

E în declin critica de poezie de acum (și din ultimii ani) de la noi?

N-aș crede, dacă îi avem în vedere pe autorii mai în etate, încă suficient de numeroși și adesea reprezentativi. Chestiunea se poate pune însă în relație cu tinerii. Un soi de precipitare îi îndrumă mai degrabă spre texte de proză (scurtă) și poezie decît de critică sau cercetare. Manifestă, aș zice, un complex al crizei de timp pe fundalul nervos al ambianței. Textul stăruitor, prelungit n-ar fi un ocol păgubos? De aici cultura like-ului, improvizație între scris și oralitate. Substratul unei atari mentalități e însă mai grav, și anume un clivaj între generații. Tinerețea literară de azi e prea puțin interesată de înaintașii pe care-i ignoră, atunci cînd nu-i tratează cu condescendență. Izolată în cuprinsul unei bule proprii, înfățișînd frecvent o răceală, o desensibilizare caracteristică. E vorba negreșit de o mutație de psihologie în raport cu generațiile anterioare. Una ce nu încetează a mă mira. Îngăduiți-mi să-mi amintesc cu emoție marea satisfacție intimă pe care o aveam pe vremuri, cînd izbuteam a-i cunoaște pe scriitorii mai în vîrstă, nu doar numele „mari“, ci și pe alții care ilustrau o epocă, o creație, o stare de spirit ce ne-au precedat. M-am întîlnit astfel cu Lucian Blaga, dar și cu Dimitrie Stelaru, cu Mihail Sadoveanu, dar și cu Ury Benador, cu G. Călinescu, dar și cu Eugeniu Sperantia, precum și cu mulți alții. Procedam cu personalitățile literare așa cum un filatelist colectează timbre rare. O naivitate pe care s-o regret? Impardonabilă pentru prezent?

E, poate, în declin literatura în general, literatura de acum sau poate că lumea nu mai are timp să primească literatura care (i) se scrie?

Literatura a cunoscut o experiență capitală în primele decenii ale secolului trecut datorită curentelor de avangardă care, după cum afirma un critic, au făcut-o să dea aparent de fundul sacului. Dar faptul se pare că a stimulat dorința continuării sub noile auspicii. Tentația originalității s-a accentuat. Avem a face nu cu o rotire în cerc, ci cu o solicitare a tuturor mijloacelor de care dispune arta scrisului, cu un șir de complexități turnate într-o mare diversitate de variante, ajungînd la un platou la care nu e dispusă a renunța. A intervenit, e drept, un factor nou, revoluția comunicațională care, în apetența sa economică, simplifică, scurtează expresia, introduce viteza în relațiile noastre. Lectura tradițională, în parametrii cărții și ai presei, e supusă unui test. Nu mai puțin elaborarea textelor uneori ample, însoțite de spontanele intervenții ale cititorilor bloggeri. Să fie astfel amenințată relația scriptorului cu propria sa producție, a acesteia cu lumea? Dacă fotografia și cinematograful n-au anulat artele plastice și teatrul, cum să nu nutrim totuși un optimism similar și în privința creației textuale, profund înrădăcinate în mentalitatea umanității? „Moartea artei“ nu mai apare drept un eveniment apropiat. Am impresia că e proiectată într-un tîrziu ducînd probabil spre niciodată…

Cu ani în urmă ați primit, în cadru public, o întîmpinare pe această temă – care pleacă de la un îndemn al lui Nicolae Manolescu („Să nu încurajăm mediocritatea!“). Reformulez acum: de ce să scriem – sau să nu scriem poate… – despre atîtea cărți slabe, proaste, mediocre? Fie ele și de poezie…

Vedeți, aici avem a face cu o chestiune oțioasă. Un critic în speță al producției poetice în curs, de „întîmpinare“ cum mai e numit, se află în fața unor volume de-o atare varietate, încît e pus în situația de a se ocupa și de cele de treaptă modestă (nu neapărat „proaste“). Cum e posibil să scrie, ani în șir, exclusiv despre cei cinci-șase autori de „vîrf“? E vorba de ceea ce alcătuiește „literatura de epocă“. Nu o dată hotarul dintre valoare și nonvaloare e în această zonă foarte relativ, fluctuant chiar de la un moment la altul al evoluției unui scriitor, care, uneori neglijat inițial, se poate impune ulterior, sau invers. Cronicarii literari ai interbelicului n-au comentat și ei destule cărți azi uitate? „A încuraja mediocritatea“ e, desigur, o eroare. În ce mă privește, nu cred să fi declarat vreodată pe un mediocru drept „un mare poet“, să-l fi plasat unde nu se cuvine. Modalitatea utilizată a fost una așa zicînd descriptivă, înregistratoare. Succesul criticului constă însă și în intuirea valorii acolo unde n-a fost remarcată de alții, ceea ce am încercat de cîteva ori, nădăjduiesc că fără a greși.

Într-o formulare de sinteză – care să tindă spre aforism –: ce face bine unei literaturi? 5 – 7 fapte/ date/ direcții/ intenții/ proiecții care fac bine literaturii?

Toate la un loc, dacă intervine buna-credință competentă, nici una, dacă operează oportunismul politic, cum se întîmpla în regimul totalitar, ori cum se întîmplă în prezent, un oportunism generat de dorința promovării personale în relație cu un grup sau altul.

À propos de aforism(e): Cum (mai) e actual acest gen? Cum putem înlătura prejudecata că, vorba aceea, vremea aforismului a trecut?

N-aș crede că aforismul s-a perimat. Inițiată în antichitate de Hipocrat din Kos, în materie de precepte medicale, specia a parcurs un lung itinerar cu momente de strălucire întețită sub destule condeie celebre, pînă-n zilele noastre. Nu cumva concentrarea și brevilocvența sa au acum șanse sporite de-a capta atenția? În atmosfera unei extinderi considerabile a rostirii textuale, inclusiv prin digitalizare, nu ne-ar putea oferi puncte de reper? Aforismele posedă, orice s-ar zice, o cotă creatoare aparte. Își dobîndesc originalitatea în unghiul perspectivei inconformiste de care fac uz, cuprinzînd, conform lui Blaga, „adevăruri văzute dintr-o parte, pieziș, sau de la înălțime“.

Aveți experiența profundă a mai multor lumi – politic vorbind: e lumea închisă/autoritară la limită dictatorială/ mai bună/mai fertilă pentru a) poezie, b) literatură în general decît e lumea (mai) liberă, democratică?

Întrebarea dvs., domnule Pătrășconiu, e una elegant retorică. Foarte posibil ca, după „experiența profundă“ a unei prelungite „lumi închise“, să nu ne fi obișnuit satisfăcător cu una „(mai liberă), democratică“. Inhalăm încă fără a ne da totdeauna seama un rest din aerul stătut al „epocii de aur“. Eu însumi mărturisesc clipele unui atare simțămînt al relativei inadaptări. E ca și cum ți-ar fi greu să pornești la un nou drum lung, dacă te simți obosit… Se știe, a intervenit, în jurul anului 1965, o anume „liberalizare“, îngăduind creației literare să revină parțial la firescul său, dar cu grila cenzurii menținută asupră-i, cu șicanele puterii mai cu seamă odată cu retrogradele „teze“ din iulie 1971, de inspirație maoistă. Viața literară înfățișa un mixaj. Alături de colaboraționiștii învederați și-au putut face apariția o serie de autori nu doar de valoare, dar și de bună condiție morală. Două lumi diferite, între care însă o distincție netă nu era ușor de făcut. Unii „o dădeau în bară“ după un început promițător (Eugen Barbu e un caz), alții mergeau în zig-zag, puțini erau vechii combatanți ai partidului unic care dezertau realmente, uneori prea tîrziu pentru a se mai putea recupera satisfăcător (un Petru Dumitriu sau un Dan Deșliu). Nu o dată figurile de vitrină aveau textul mînjit în continuare de „zațul realist socialist“, care lăsa „cititorului contemporan un gust rău“, după expresia lui Nicolae Manolescu, aplicată lui Marin Preda, dar adecvată și altora. Veteranii copleșiți de avantaje nu părăseau scena, tentînd la un moment dat o prezență mai confortabilă în două luntri (Eugen Jebeleanu, Geo Bogza). Din păcate, eroica revoltă populară din decembrie 1989 s-a văzut urmată de o conducere ambiguă, favorabilă compromisurilor. Ion Iliescu și al său partid au tergiversat o bună bucată de vreme articularea democrației. În Franța eliberată de naziști, colaboraționiștii au avut parte de condamnări la închisoare (Virgil Ierunca ne-a reamintit zadarnic acest precedent, într-o convorbire cu Al. Cistelecan), dar la noi unii dintre membrii de frunte ai categoriei au dobîndit poziții politice și sociale superioare celor din perioada Ceaușescu (cazuri scandaloase, cele ale unor Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor). În locul unei sancțiuni nu neapărat de natură penală, atari personaje intrau într-o nouă etapă arivistă. Nu mai știai ce să crezi. Aș dori să mai menționez un singur fapt. Cîțiva autori ai noștri, care în anii comunismului au făcut într-o anumită măsură (sincer sau fariseic) o figură de protestatari, după evenimentele din 1989, ne-au oferit o surpriză. Au devenit adversari ai confraților care, în fine, căpătaseră dreptul de a-și exprima în libertate opinii asupra comunis – mului. Unul dintre ei m-a calificat drept… „stali – nist“! Altul îmi adresa statornic vorbe contondente. Să le indic și numele? Mircea Iorgulescu și Augustin Buzura. O enigmă…

Cîndva ați spus că, în România, sunteți privit ca un basarabean (și, e adevărat – în Basarabia, ca un român). a) Ce înseamnă aceasta?; b) Sper că a fost o formă de alint…

Nu chiar. Viața mea de nestatornicii domiciliare, impuse de dureroase circumstanțe istorice, a inclus, cel puțin în anumite straturi sociale, o asemenea oscilație a identității. Un ușor complex nu auctorial, ci omenesc. Dacă ar sta în puterea dvs. – și dacă ați avea votul decisiv – cui din literatura română (din toatã literatura română) i-ați acorda Premiul Nobel?

Lui Lucian Blaga, scriitorul complet, filosoful, cel care a solidarizat în absolut spațiul mioritic cu orizonturile metafizice. Dacă mă gîndesc la anii pe care i-am petrecut la Cluj, aceștia au preț pentru mine întîi de toate nu pentru cursurile facultății pe care am urmat-o, ci pentru grația relației pe care am avut-o cu marele Blaga.

Creația nu e decît o mixtură de virtute și viciu“ – formula, provocatoare, vă aparține. Ce înseamnă aceasta, d-le Grigurcu?

Creația, se cuvine să admitem, e amorală în sine. Morala pe care o pretindem autorului e altceva: cerința ca acesta să nu introducă în producția sa un factor care s-o deturneze de la condiția estetică, supunînd-o unor scopuri extranee acesteia, într-un dozaj și într-o expresie inadecvate. Creația: o replică sublim-mimetică a creației primordiale, conținînd în planul său imanent imaginea Binelui și Răului mundan. Drept care putem întîlni o poezie mistică și una demonică, o poezie sapiențială și una nihilistă, o poezie solemnă și una ludică etc., într-o corelare cu ceea ce conține existența omenească. Într-o varietate de motive cu atît mai bogată cu cît avem în vedere fenomenele modernismului și postmodernismului. Dar oricum poezia e obligată prin natura sa a-și conserva specificul. Scria Hegel: „Întrucît poezia se menține exclusiv în domeniul reprezentării interioare și nu-i este îngăduit să se gîndească să procure creațiilor sale o existență exterioară independentă de această interioritate, ea rămîne într-un element în care este activă și conștiința religioasă, și cea științifică, precum și orice alt fel de conștiință prozaică, și de aceea poezia trebuie să se păzească de a se atinge cu aceste domenii și cu felul lor de a concepe sau de a se amesteca cu ele“. Arta pentru artă nu e o formulă vidă. Încălcarea sa programată: o dovadă a unui context social anormal.

Ce e pentru dumneavoastră, la modul fundamental, mult mai important decît scrisul?

Săvîrșind o impolitețe la adresa scrisului, îmi permit a declara că existența. Existența guvernată de ceea ce, relativ la unele clipe ale sale privilegiate, a scris Arghezi: „Nu tulbura cu nici o întrebare/ Tăcuta mea înseninare,/ Surîsul meu la zodii și la stele/ Ai înțeles că vine de la ele“.

Nu sunt original acum, parafrazez: într-o parte, Biblioteca din Alexandria – înconjurată de flăcări; în altă parte – un copil înconjurat de foc. Dumneavoastră puteți salva fie biblioteca, fie copilul. E greu de ales? Avem, cu adevărat, o dilemă reală/ grea aici?

Umilul scriptor care sunt se retrage cu un pas și, în numele unei morale elementare, decide: neîndoielnic, copilul. Sper să nu vă decepționez…

Care e cea mai frumoasă zi – sau, haideți, nu zi, dar dimineață, sau poate seară, sau poate noapte – pentru poetul Gheorghe Grigurcu? O zi, o dimineață, o seară sau poate o noapte în care ați vãzut un vers, un poem, posibilitatea unui vers, a unui poem…

Cea mai frumoasă dimineață, ora fastă în care Muza descinde pe neașteptate, cu senzuali – ta tea eterată, intangibilă a unei metafore.