Frica de morți

În copilărie mi-era foarte frică de morți. Dacă intram într-o biserică și vedeam pe catafalc un mort, în sicriul fără capac, nu-l mai uitam multă vreme. Îi țineam minte figura, cu nasul subțire și buzele strânse, ca și mâinile albe încrucișate pe piept. Imaginea mortului mi se instala în minte, împotriva voinței mele, cu o îndărătnicie malefică. Îmi uram propria memorie, care intra în complicitate cu moartea, ajutând-o să mă bântuie. Și necroloagele din ziare, pe care nu voiam să le citesc, dar le citeam, îmi rămâneau în minte. Numele morților mi se păreau la fel de înfricoșătoare ca morții înșiși și nu puteam să le uit.

În timpul liceului, împreună cu bunul meu prieten, Vladimir Găitan, viitorul actor, am făcut o tentativă de a ne vindeca de această teamă (suferea și el de ea). Ne-am dat întâlnire cu puțin înainte de miezul nopții și am urcat împreună până la cimitirul orașului, aflat pe un deal din apropiere. După ce am sărit gardul, am trecut cu inima strânsă, fără să scoatem o vorbă, printre morminte, am dărâmat din greșeală o cruce de lemn putredă, am tresărit îngroziți când o pasăre mare și-a luat pe neașteptate zborul de lângă un cavou. Dar… am făcut față situației. (Incursiunea noastră a avut un deznodământ comic. Mai mulți colegi de-ai noștri, aflând ce urmează să întreprindem, s-au dus și ei la cimitir în noaptea aceea, s-au ascuns în niște tufișuri și, tocmai când voiam să părăsim sinistrul așezământ, copleșiți încă de teama cu greu stăpânită, s-au repezit spre noi, urlând ca niște descreierați. Ne-am speriat groaznic. Dacă aș fi avut inima șubredă de acum aș fi făcut în mod sigur infarct.)

Incursiunea în cimitir nu m-a vindecat de teama de morți. Am purtat această teamă în suflet mulți ani. Până când s-a întâmplat ceva. În 1980, la câteva luni după apariția amplului său roman Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda a fost găsit mort în camera sa de la Palatul Mogoșoaia (care avea camere rezervate pentru scriitori). Vestea a produs stupoare. Împreună cu Valeriu Cristea și Gabriel Dimisianu m-am dus să văd trupul neînsuflețit al marelui scriitor, la morgă. În încăperea prozaiclugubră (cu lopeți, găleți cu ciment și roabe împrăștiate peste tot, probabil pentru o renovare), sicriul cu cadavrul lui Marin Preda stătea nu pe catafalc, ci jos, lângă un perete. Mi s-a părut zguduitoare această scenă. Cel care mă încântase decenii la rând cu cărțile lui nu mai reprezenta nimic. Dar am mai simțit ceva. Milă nesfârșită și duioșie. Nu teamă, ci dragoste. Aș fi vrut să ridic de jos trupul firav și inert al lui Marin Preda, să-l îmbrățișez, să-i dau ceva din căldura corpului meu.

Am înțeles atunci că, în cazul meu, frica de morți era de fapt frica de fastul înmormântărilor. Până și funeraliile cele mai sărăcăcioase au un anumit fast standardizat, bazat pe o recuzită expresivă, iar pe mine expresivitatea întotdeauna mă tulbură. Sicriul în care nu încape decât un singur om, condamnat parcă pentru veșnicie la sigurătate, lumânările din ceară galbenă, cu lumina lor tristă, cântările monotone ale preoților, chenarele negre din jurul necroloagelor, ca și multe alte elemente ritualice (chiar și pantofii noi, nepurtați vreodată, cu tălpile lucioase, din picioarele mortului), totul făcea ca biata ființă omenească lipsită de viață să mi se pară înfricoșătoare.

Moartea lui Marin Preda m-a pregătit într-un fel pentru moartea părinților mei. Când a murit tata și a fost așezat în sicriu, n-am văzut nimic din jur, l-am văzut numai pe el și mi-am lipit obrazul, cu un dor sfâșietor, de mâinile lui dragi. Aproape că i-am auzit inima bătând. Când a murit mama și, la fel, a ajuns într-un coșciug, nu am simțit frică, ci ură față de moarte, care îmi luase o ființă infinit iubită, și am sărutat-o pe frunte și pe părul ei des, răvășindu-l puțin, pentru a sfida regimul de încremenire impus de momentul funest.

Nu-mi mai este frică de morți. În prezența lor mă cuprinde o dorință nebunească de a-i salva, de a nu-i lăsa să dispară în neant. Îmi sunt dragi, sunt toți și ai mei, mă simt solidar cu ei.