Dor de Silviu

Anul acesta, de ziua lui Silviu Purcărete, pe 3 aprilie, mi-am zis să o petrec cu el. Așa, de la distanță. București, Paris. M-am gîndit, ca de atîtea ori, cît de legată sînt de el. Profesional și uman. Sînt treizeci și unu de ani de atunci. Am zis să o fac mai festiv, am luat și șampanie. Aștept să se ridice restricțiile de toate felurile, aceste noi cortine de fier, și să mîncăm împreună niște mititei suculenți sau o ceafă de porc cu cartofi prăjiți. Așa, românește de tot. Privind în urmă, mi se pare că memoria mea a fost lacomă să absoarbă cu disperare fiecare minut petrecut cu el. În teatru, la repetiții sau oriunde în altă parte. Am depozitat, minut cu minut, undeva. Le scot de plăcere sau la nevoie. Mă lăfăiesc în minutele astea sau mă ung cu ele și simt un balsam binecuvîntat pe răni de suflet sau de minte. Cum ne-am cunoscut, acea întîmplare, ca și atîtea altele, ar face subiectul unor proze scurte. Pe care am tot promis că am să le scriu. Mi-am amintit mii de povești cu o intensitate imensă. Imagine cu imagine, stări, muzici, locuri, discuții, mirosuri de mîncăruri, chipuri și voci de prieteni, anotimpuri, orașe, zile, nopți, senzații, halucinații, ludicul imens, hiperbolizat, ca și fantezia lui cu mii și mii de aripi, chestiuni foarte, foarte mici, ca niște semințe fermecate, altele ca țesăturile orientale. Am revăzut la MET „Gianni Schicchi“. Mi-am pus înregistrarea cu acest spectacol de la Metropolitan Opera din New York chiar de ziua lui. Pentru că „Gianni Schicchi“ a fost un gest minunat de tandrețe pe care Silviu Purcărete l-a făcut față de trupa de actori, și nu doar, de la Teatrul Maghiar din Cluj atunci cînd, acum ceva ani, a pus în scenă cu ei această operă a lui Puccini. Reiau cîteva dintre însemnările făcute atunci.

Trebuie să ai mult curaj, cred, să te gîndești, fie și numai asta, că poți să pui în scenă opera, dificilă, a lui Puccini, „Gianni Schicchi“, cu actori. Și asta, în primul rînd, pentru că valoarea trupei, complexitatea disponibilităților ei îți susțin perfect decizia. Pînă în pînzele albe. „Gianni Schicchi“ este o lucrare grea, după care nu se dau în vînt din prima, cum se spune, cîntăreții. E o partitură cu probleme. Sînt arii care au nevoie de baritoni, tenori, soprane, mezzosoprane, bași cu voci puternice, bine definite. Relația cu orchestra e una specială, nuanțată. „Gianni Schicchi“ cu trupa Teatrului Maghiar din Cluj este o bijuterie, o încîntare auzului, ochiului, o demonstrație rafinată a umorului la scenă deschisă, o performanță specială a actorilor-cîntăreți. Nu există nici un dubiu că această trupă este una dintre cele mai puternice, mai solide și coagulate din Europa. Acolo, s-au adunat și s-au împrospătat energii importante. Dar ceva mi se pare esențial pentru ținuta profesională și morală a acestui teatru: RESPECTUL. Nu toată lumea poate să iubească pe toată lumea, nu întotdeauna ai puterea să-ți recunoști neputința, să apreciezi împlinirea „celuilalt“ într-un personaj sau altul, în viață. Respectul este un element de echilibru interior care obligă. Oamenii sînt preocupați de această profesiune, stau unii cu ceilalți, discută despre ce se întîmplă la noi, în teatrele lumii, există un ștaif al dialogului, al întîlnirilor. Un soi de firesc profund, autentic. Cu haz, cu poftă, cu ironie. Normal. Istoria teatrului, recent sau nu, de la noi și din lume reține exemple ilustre în sensul acestei normalități. Din teatru, dintr-o trupă, din jurul ei. Mă tem că altfel nici nu se poate. Deși acum nu mai sînt atît de sigură. De cîte ori o văd pe Kato Emoke pe scenă sau la o țigară, absolut pe loc îi aud vocea și murmur aria cunoscută „O mio babbino caro“. Nu mi-aș fi imaginat că o voi asculta pe actrița Kato Emoke cîntînd impecabil aria aceasta. Nu aveam cum să știu că are o asemenea voce, că a lucrat-o desăvîrșit aproape un an, atît cît au durat repetițiile muzicale, pregătirea vocală. Aria aceasta celebră a Laurettei din „Gianni Schicchi“, o rugăciune dramatică, tulburătoare, în care șoaptele iubirii sînt tranșante, am ascultat-o, pe viu, pe discuri, pe cd-uri în interpretări mari. Soprane ca Maria Callas, Renata Scotto, Renata Tebaldi, Ileana Cotrubaș, Angela Gheorghiu, Anna Netrebko înseamnă repere tari. Pentru mine. Fiecare aduce ceva distinct, o vibrație, un accent dramatic, un anume atac la acute, emoția implorării tatălui, Schicchi, ca să accepte căsătoria cu Rinuccio.: „Babbo, pieta, pieta!“….și rugăciunea, făcută de Kato ca la carte, în genunchi, se termină cu plînsul viorii. Dirijorul Lorin Maazel cu London Symfony Orchestra a adus o nouă „citire“ a acestei opere scrise de Puccini în 1918, ca parte a unui triptic. În fine, inevitabil, urechea îmi fuge la memoria acestor voci. Sau a altora. Nici un impediment, însă, să asculți cu plăcere și să reții interpretarea actriței Kato Emoke. Foarte mulți spectatori au fost convinși că este o soprană în toată regula. Cît de diferită este apariția ei la Vlad Mugur sau la Tompa Gabor – în Kadiș sau Vinerea lungă , de pildă. Am rămas încîntată acolo de expresivitatea ei corporală, de poetica și forța mișcărilor care se aprind, parcă, de roșul ca focul al părului ei. Kato Emoke s-a dovedit un actor atît de important pentru trupă. Cu fiecare rol. Trebuie spus aici că reușita muzicală remarcabilă a actorilor are doi protagoniști: Stollar Xenia, care a făcut orchestrația – pe care mi-o amintesc cîntînd divin la o violă da gamba în „De Sade“ și, mai apoi, în „Cumnata lui Pantagruel“, spectacole extraordinare ale lui Silviu Purcărete, Stollar Xenia, deci, cîntînd și jucînd, cot la cot cu mari actori – și Incze G.Katalin, dirijor și conducător muzical. Ar merita privit, o dată, numai spectacolul pe care această muziciană îl joacă, îl simte prin toți porii implicați în fiecare respirație, acută, atac, în ștacheta pe care a ridicat-o sus pentru absolut toată lumea de pe scenă și din fosă. Am urmărit-o la o repetiție. Trăiește tot, știe pe dinafară partitura fiecărui instrumentist sau actor-cîntăreț, dă intrări, îi ceartă, partiturile zboară în toate părțile. Nu iartă pe nimeni. Puțin îi pasă că actorii nu au conservator… îi freacă de o mie și una de ori.

În afara baritonului care îl interpretează pe Gianni Schicchi, Sandor Arpad, minunat, o prezență cu clasă care și joacă cu poftă, cu haz, cu pricepere actoricească, și a tenorului Pataki Adorjan, Rinuccio, necopt încă pentru acest rol, restul distribuției este formată din actorii Teatrului Maghiar din Cluj: Zita-Vindis Andrea sau Skovran Tunde, Simone-Bogdan Zsolt, Ciesca- Peter Hilda, Notarul-Bacs Miklos, Doctorul- Dimeny Aron, în una dintre cumnate, Panek Kati. Mă rog, fiecare actor este ireproșabil. Atît în tablourile mari, largi, în scene de grup savuroase, cît și în grupuri de doi, patru, șase. Gianni Schicchi… vi-l amintiți pomenit de Dante în Divina comedie, la începutul Infernului, în Cîntul XXX? Se găsește pe cercul al optulea din Infern, dezbrăcat – doar s-a lepădat de hainele lui ca să-l „joace“ pe mortul Buoso Donati – cu o atitudine războinică, trăgînd hulpav cu dinții din carnea altora, situați în lumile de dedesubt. Un personaj pitoresc, care a existat la Florența, pe la începutul secolului al treisprezecelea. Cum începe acest spectacol de operă făcut de Silviu Purcărete? Fellini curat.

Dormitorul lui Buoso Donati. Tocmai se con – stată că a murit. Este spălat, băr – bierit, i se taie unghiile, este îmbrăcat, încălțat, după toate regulile. Ritualul este urmat de Purcărete fără nicio deviere. Ba dimpotrivă, aș spune. Deodată, din sală, în șir indian, încep să-și facă apariția rudele. Familia îndoliată. Ș iritată. Se zvonea că Buoso a lăsat banii unei mînăstiri. Imaginația scenografei Lia Manțoc nu este îngrădită de culoarea negru. Costumele, pălăriile – mirobolante, cu un comentariu ludic extraordinar, machiajul investesc, ab initio, actorii cu anumite stări, cu o multiplicare a parodiei, a comicului de zile mari. Rudele defilează cu oale enorme, cu cratițe, cu sticle de băutură. Vin la priveghi, nu-i așa? Ce urmează pe scenă este halucinant. Trebuie neapărat văzut. Un prolog decupat dintr-un film de Fellini. Abia după acest episod bahic uriaș, fără cuvinte, cu un delir al situaților, intră, tot din sală, dirijoarea. Se oprește, salută și coboară în fosă, la orchestră. „Gianni Schicchi“ a început! Acest comentariu filmic de la început, non-verbal, pare inepuizabil ca umor. Iar figura lui Biro Jozsef, Buoso Donati, amplifică, de acum și pe tot parcursul acestei opere într-un act, ironia, fină, comedia neagră cu accente parodice, fantasticul și absurdul, pînă la urmă, al farsei lui Puccini, după libretul lui Giovacchino Forzano. Nu te mai miri că mobilele din casa mortului, bine ambalate, legate, împachetate, canapeaua se mișcă, înainte și înapoi, în latul scenei, pe aria „Adio Firenze“… că spațiul, decorurile, obiectele gîndite meticulos de Helmut Sturmer aduc o lume fantastică pe scenă. Nu doar a Florenței de demult, a umbrei lui Dante, ci aceea din fiecare familie, de oriunde și de oricînd, cu tensiuni, cu neînțelegeri, cu umbre și cu lumini care devin acute la nunți, la înmormîntări, unde voluptatea bahică și goana după averi ne iau mințile. La propriu…

Habar n-am ce să fac cu dorul de prietenii mei. Îl ascund în cuvinte. Sau printre ele. Și mă tot amăgesc de un an că nu doare…