Despre retorica clișeelor și despre altele

Există un obicei ciudat, un fel de tic al discursului public, care constă în a însoți opinia, în chestiuni delicate, de o formulă devenită clișeu, golită de sens. Politicianul, jurnalistul, moderatorul de televiziune se simt obligați, când emit o apreciere asupra unui eveniment sau personaj, să atragă bunăoară atenția că nu se referă la o categorie socio-profesională în general, ci la un caz anume, sau că sunt în principiu de acord cu dreptul oricui la opinie, care e normal să fie diversă. Și așa mai departe. M-am întrebat adesea de unde provine această nevoie de a se pune la adăpostul unor, în definitiv, banalități, când se confruntă cu opinii pe care le consideră greșite sau chiar absurde. De ce trebuie să i se conceadă, și încă în mod repetat, unui interlocutor care neagă existența Covid-19 și a pandemiei dreptul de a-și exprima public opinia? Căci despre o astfel de concesie e vorba, ca de un fel de alibi moral, din teama de nu fi judecat tu însuți drept un spirit, Doamne ferește!, nedemocratic. În astfel de cazuri, alarmante intelectual, se pune semnul egalității între opinii, uitându-se că avem destul de des a face cu opinii absurde. De ce trebuie să-i faci pe plac unui interlocutor care crede că pământul e plat sau că Darwin e un impostor, recunoscându-i expressis verbis dreptul de a spune ce crede? Ca să ai dreptul la opinie, trebuie să ai mai întâi o opinie. Și, încă, una rezonabilă, cum e suspiciunea în justiție. Nu orice opinie merită să fie luată în considerare sau combătută cu argumente logice în numele libertății fiecărui brav cetățean de a o trâmbița public. Și nimic nu ne obligă să tolerăm absurditatea numai pentru că, în toată lumea civilizată, dreptul la opinie, ca drept fundamental al omului, este garantat constituțional.

Biată limba română!, îmi vine să exclam de câte ori constat cum e vorbită sau scrisă de la o vreme limba noastră în spațiul public. Dezacordul a devenit o practică la nivel înalt: Ministrul Învățământului se referă constant în luările sale de cuvânt la clasa a doisprezecea. De acolo, de sus, dezacordul coboară în vorbirea mai tuturor reporterilor și moderatorilor de televiziune. Repetarea pronumelui personal nu mai constituie demult o obligație în vorbirea curentă. Nici, în general, cultivarea limbii române în școală. Auzim deseori deplângându-se precaritatea comunicării dintre instituții, dar nu știm să fie cercetate cauzele acestui grav fenomen lingvistic plin de consecințe sociale. Vocabularul atât de bogat al limbii române are în zilele noastre un aspect fantomatic. Îmbrăcat în straie umile, și-a pierdut aproape cu totul expresivitatea. În vechiul regim, limba de lemn era exclusiv limba oficialității. Astăzi suntem pe pragul de a vorbi o limbă de lemn în toate straturile societății și nu doar în spațiul public, ci și în acela privat, în familie, între soți sau între părinți și copii. Academia Română nu are, ca aceea franceză, sarcina apărării și cultivării limbii. Nu știu în ce măsură sunt preocupați de starea limbii lingviștii. Ediții din DEX sau din DOOM apărute la câteva decenii odată nu indică o preocupare serioasă. Institutele de profil ale Academiei n-au publicații de specialitate. Analele Universităților sunt (unde sunt!) în afara circuitului public.

Ceea ce se numea odată cultură umanistă este astăzi o palidă amintire. N-a mai rămas mult până când elevii vor studia literatura pe grilă, ca regulile de circulație la școlile de șoferi. Romanele, poeziile nu se vor mai citi nici măcar în anii de școală. Singura muzică va fi aceea de divertisment. Folosesc viitorul, deși semnalele pe care le primim zilnic arată că potrivit ar fi (deja!) prezentul. Câțiva parlamentari au fost luați recent la întrebări de jurnaliști cu privire la autorul romanului Enigma Otiliei. Dacă nu s-au derobat pur și simplu, fără jenă, aleșii poporului au dat demnitatea pe rușine, atribuind romanul lui Cezar Petrescu sau lui Camil Petrescu. Întrebați dacă știu cu ce s-a ocupat Dinu Lipatti, au dat din umeri. În schimb, toți cântăreții de muzică populară sau lăutărească se bucură de celebritate. Scena mi-a amintit de un elev de la un liceu industrial, care, întrebat cine a fost Caragiale, a răspuns cinstit că a lipsit la lecția cu pricina. Există și o parte amuzantă a lucrurilor. Deși sunt convins că nu mulți parlamentari (permiteți-mi să rămân la ei) l-au citit pe Caragiale, or fi văzut poate vreun spectacol, destui vorbesc în limba personajelor lui Caragiale. Fără să-și dea seama, evident. Și cu multă naturalețe! Sigur că da, ei sunt economiști sau juriști, nu literați. Ceea ce i-ar absolvi de a citi romane sau de a asculta muzică clasică. N-au aflat de un experiment de la École Nationale d’Administration din Franța (aceea pe care tocmai a desființat-o președintele Macron săptămâna trecută!), care a constat în a studia finanțele prin intermediul romanelor lui Zola. Studenții au fost pasionați de idee și au rămas fideli lecturii.

Am fost totdeauna de părere că iubirea de țară merge mână în mână cu iubirea de limba și de literatura națională. Mi se pare de neînchipuit un patriot care își vorbește prost limba maternă și n-are idee de valorile artistice (așadar și literare) ale poporului său. Și totuși lumea politică actuală abundă în pretinși patrioți analfabeți. Ei nu numai stâlcesc limba, cum am văzut, dar ignoră literatura, muzica, arta, cum iarăși am văzut. Au reținut din literatură câteva versuri de Eminescu sau Goga, și le rostesc cu gura plină, dar nu pentru frumusețea lor, ci pentru caracterul lor politic tendențios. E un mod demagogic de a citi literatura. Mai exact, de a o subordona ideilor politice. Acești pretinși patrioți confiscă simbolurile naționale în folosință politică proprie. AUR și-a însușit până și drapelul național, înscriind pe el numele partidului. Membrii AUR nu-și iubesc în fond țara, nici cultura ei, ci profită în mod scandalos de simbolurile naționale ca de bunuri personale, arogându-și un drept de folosință în vederea realizării intereselor politice proprii.