Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Am o curiozitate. A existat la un moment zvonul că Mugur Isărescu a fost numit prim-ministru la intervenția pe lângă CDR, de fapt pe lângă PNȚ-CD, a câtorva politicieni care s-au întâlnit într-un restaurant parizian. S-a spus că ați fost unul dintre participanți. Dacă e adevărat, care au fost ceilalți?

E adevărat, dar nici măcar pe jumătate. E adevărat, ne-am întâlnit Adrian Năstase, Valeriu Stoica, Mihnea Berindei și cu mine într-un mic restaurant din Place Beaumarchais din Paris. Întâmplarea a făcut să ne aflăm în același timp în Paris toți patru, fiecare cu treburile lui, Mihnea, fiindcă acolo locuia. Deși făceam parte din partide diferite, eram prieteni și discutam adesea despre situația politică, chiar dacă nu eram totdeauna de aceeași părere. Ne și certam uneori. La întâlnirea cu pricina, de exemplu, Adrian și Valeriu s-au contrat tot timpul. Nu știu cum a venit vorba de guvernarea CDR. Am căzut ușor de acord că Radu Vasile nu e în stare să-și onoreze funcția de prim-ministru și că trebuia înlocuit. Nu era o problemă de partid, ci una de persoană. Lucru evident pentru toți patru. Am făcut propuneri pe rând. Numele lui Isărescu a părut a fi cel mai potrivit. L-am sunat la telefon și i-am spus că i-am pus gând rău. Ne-a mulțumit amuzat și, tot în glumă, a cerut timp de gândire. Asta a fost tot. Un pariu fără consecințe, fiindcă niciunul dintre noi nu avea puterea sau mijloacele de a-l numi. Când, după oarece timp, Isărescu chiar a fost numit prim-ministru, s-a răspândit zvonul că totul a fost pus la cale de „grupul de la Paris“. Numirea lui n-a avut însă nicio legătură cu noi. Care nici nu constituiam un grup. Eterogenitatea politică a „grupului“ vorbește oarecum de la sine despre cum se înțelegeau uneori politicienii în anii 1990, în pofida apartenenței la formațiuni diferite și chiar incompatibile. A existat o vreme când diferențele ideologice, mult mai bine marcate decât în anii 2000, nu excludeau raporturi amicale. Ți-am mai vorbit despre asta. Am fost și am rămas până în ziua de azi prieten cu Adrian Năstase. Sigur că eu sunt liberal, iar el social-democrat. Sigur că el a fost la putere și eu în opoziție. Sigur că nu ne-am votat unul pe altul la parlament. Cu toate astea, am colaborat uneori în anii mei de politică, fie și nepunându-ne bețe-n roate, cum procedau alții. În anii 2000, ne-am văzut de câte ori a venit la Paris, ocazii în care am constatat că, spre deosebire de succesorii lui la putere, era primit cu mare simpatie de politicienii francezi din toate partidele, ceea ce nu se poate spune despre Dragnea, chiar și președintele Camerei fiind, sau despre oricare altul dintre „complicii“ lui la o scandaloasă politică antieuropeană. Am mai vorbit despre felul cum eram văzuți de colegii noștri occidentali în trecut și cum suntem văzuți în prezent. Îți dai seama ce impresie a făcut procesul intentat de Dragnea Comisiei Europene (ce s-o fi ales de el?)? Năstase este și un împătimit de artă. De fiecare dată când venea la Paris, bătea anticariatele împreună cu un prieten comun, colaborator al meu la UNESCO, George Cruceru. Când l-am văzut zilele trecute la TV pe Căprar, nume predestinat, fost președinte al PDSR Arad, mi-am dat seama în ce hal sunt recrutați astăzi membrii partidului condus odinioară de Năstase sau de Gherman: semianalfabeți deranjați de cultură ca dracul de tămâie. Îl consider în continuare pe Năstase ca pe unul din cei mai eficienți prim-miniștri. În ce privește afacerile, care i-au adus condamnarea la închisoare, l-am întrebat o dată (ca și pe Patriciu, primind același răspuns) dacă își reproșează că a încălcat legea. Mi-a răspuns: „Greșești imaginându-ți că legea e ca peretele ăsta rigid, care, dacă dai cu pumnul, nu se mișcă din loc și te rănește; peretele legii e elastic, se duce și se întoarce; asta să se cheme că depășești linia dintre legal și ilegal?“ Am înțeles și n-am înțeles. Probabil de aceea n-am făcut niciodată afaceri. Om fără îndoială inteligent, arogant cu colaboratorii, dar niciodată cu prietenii, nu și-a valorificat, în fond, niciodată pe deplin capacitățile de lider politic. Neșansă? Îmi vine să spun: ce-și face omul cu mâna lui, nici dracul nu desface. Întrebarea ta mi-a oferit un bun prilej să spun două vorbe despre Valeriu Stoica. L-am întâlnit prima oară în casa lui Mircea Scarlat, când, proaspăt absolvent de Drept, ezita să aleagă între magistratură și procuratură. Cea din urmă opțiune îl făcea dependent de Securitate. Cea de a doua, de partid. „Există și o a treia cale“, i-am spus. „Facultatea.“ Mi-a replicat: „Acolo posturile sunt date dinainte“. „Nu e adevărat“, i-am replicat. „Înscrie-te la concurs și o să vezi“. N-am mai știut ce s-a întâmplat, până când decanul de la Drept, care îmi fusese coleg de liceu, m-a întrebat dacă îl cunosc pe Valeriu. „Desigur“, i-am răspuns. „Cel mai strălucit student din ultimele serii“, mi-a precizat. Abia după revoluție, l-am cunoscut cu adevărat pe Valeriu. Inteligent, cultivat, săritor în sprijinul oricărui prieten aflat în nevoie, n-a avut o carieră politică pe măsura așteptărilor. S-a retras, ca și mine, după un deceniu și ceva. Și asta, după ce a cedat mereu locul întâi în PNL altora pe care i-a considerat mai vrednici decât el. Modestie? Mai degrabă, luciditate. Valeriu a avut dintotdeauna structura unei eminențe cenușii mai curând decât a unui politician de prim plan. Știa Quintus ce știa. Nu era totuși un sforar. Opțiunile lui au fost totdeauna corecte. Chiar și în cazul lui Stolojan, care a dus PNL de la 8% la 18%, deși a pierdut alegerile prezidențiale. Cum ți-am mai spus, Valeriu a greșit campania ignorând baza partidului și plimbându-l pe Stolojan ca pe ursul prin toată țara. Stolojan nu s-a dovedit cu adevărat un om politic. Retractil, prost vorbitor, părând mai meru cărat în spate de alții, Stolojan a pierdut pe mâna lui. A fost singura apreciere greșită a lui Valeriu. După ce s-a retras el însuși din politică, mi-a recunoscut, cu ocazia unei vizite la Paris, că am făcut bine că mi-am pus flinta în cui când trebuia. L-am invitat la Léon să mâncăm cele mai bune mule din Franța și el mi-a întors invitația la Virgin, încă nefalimentată, de unde a cumpărat câteva cărți pe care mi le-a făcut cadou. Ne-am întâlnit la București de câteva ori la Athénée Palace, unde am luat masa. Am constatat încântat că aveam, ca și înainte, aceleași păreri despre viața politică și despre oamenii politici ai zilei. Valeriu este unul din foarte rarii mei prieteni politici.