Ultimul reprezentant al Școlii Ardelene

Ștefan Manciulea (1894-1985) a fost unul dintre marii dascăli ai Blajului. S-a născut la Straja – jud. Alba în 6 decembrie1894. După studiile primare în satul natal, dascălul și preotul îi îndeamnă pe părinți să-l dea la învățătură la vestitele Școli ale Blajului. Aici a urmat gimnaziul, liceul și Facultatea de Teologie Greco-Catolică. A avut profesori vestiți, pe Ion Micu Moldovan, pe Ion Rațiu, pe Al. Ciura ș.a. A cunoscut arhierei străluciți ai Micii Rome, pe Victor Mihaly de Apșa, pe Vasile Suciu, pe Alexandru Nicolescu, pe Ioan Suciu. Provenit dintr-o familie țărănească, tradițional-virtuoasă, tânărul s-a îndârjit la învățătură fiind unul din elevii eminenți ai Blajului. Pentru puțină vreme a fost învățător și preot în satul natal și la Hăpria, în apropiere. A avut bucuria să-și conducă sătenii ca preot („Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină…“) la acea zi de neuitat de 1 Decembrie 1918, cea mai însemnată zi din istoria românilor, unde a ascultat cuvintele vestitoare de împlinire a unui ideal multisecular, de unitate națională, rostite de heraldul Unirii celei Mari, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. S-a înscris apoi la Universitatea din București, la Facultatea de Istorie-Geografie, unde a studiat cu autorități ale învățământului universitar românesc, precum N. Iorga, D. Onciul, I. Simionescu, S. Mehe dinți ș.a. Ultimul l-a îndemnat să se înscrie la doctorat, și, după câțiva ani de profesorat la Liceul „Moise Nicoară“ din Arad și „Sf. Vasile cel Mare“ din Blaj, finalizează, ca teză de doctorat lucrarea Granița de Vest, apreciată de o comisie exigentă, prezidată de Simion Mehedinți, cu „summa cum laude“. Anii interbelici au fost cei mai rodnici din cariera sa didactică și științifică. În anii imediat următori ai celui de-Al Doilea Război Mondial a fost profesor universitar la Cluj și Timișoara, la catedra de geografie istorică, disciplină al cărei întemeietor de fapt este. Dar începând cu deceniul cinci, odată cu înstăpânirea tot mai tiranică a unui regim totalitar comunist, pentru Ștefan Manciulea, ca și pentru atâția dascăli ai Blajului, începe un adevărat calvar al existenței. Scos de la catedră fără drept de semnătură, este victima unei acuzații ridicole, lipsite de temei: aparține Bisericii Blajului, care din 1Decembrie 1948 (data este menită să ne uimească, – căci este ziua Marii Uniri, la a cărei înfăptuire, Blajul a avut o contribuție decisivă) a fost scoasă în afara legii, și este autorul unor scrieri cu note naționalist-șovine. În consecință face ani întunecați de temniță comunistă la Aiud, la Gherla, la Jilava, la Cavnic, la Caransebeș. După eliberare este nevoit pentru supraviețuire și pentru subzistența familiei să presteze munci umilitoare, cu mult sub demnitatea pregătirii sale intelectuale: laborant, om de serviciu, îngrijitor, iar după pensionare își continuă, cu modestie și tenacitate, o parte din cercetările început și întrerupte. Revistele îi solicită colaborarea, participă la unele simpozioane și sesiuni de comunicări, organizate la Blaj, vorbește la Radio, editează în colaborare cu subsemnatul paginile oratorice ale lui Cipariu. A murit la Blaj în 1985. Viața lui exemplară pentru un cărturar patriot a inspirat un roman, Proces în recurs, de Ion Brad.

Cu Ștefan Manciulea se stinge ultimul reprezentant al Școlii Ardelene. Erudiția, viața lui bântuită de nedreptăți și umilințe amintesc de biografia lui Șincai. Ca și acesta a adunat știință de carte nu din vană ambiție umană, ci pentru a fi folositor neamului. Căci, în ordinea devenirii noastre naționale, Granița de Vest (a României: Studiu istorico-etnografic), Blaj, Tip. Seminarului Teologic gr.cat. Blaj, 1936 (lucrare premiată de Academia Română cu premiul „Năsturel“ reeditată postum în 1994 și 2014) – înseamnă același lucru ca și Hronica românilor și a mai multor neamuri de Gheorghe Șincai, fiind scrisă, ca și aceasta, pentru argumentarea științifică, „sine ira et studio“ a drepturilor noastre firești pe aceste binecuvântate meleaguri transilvane.

Ca și reprezentanții Școlii Ardelene a fost un cărturar de cuprindere enciclopedică. Geograf în primul rând. Dar și istoric, în primul rând al Blajului. Am cunoscut mulți oameni care știau „multe și mărunte“, despre „orașul luminilor ardelene“, dar niciunul nu avea întinderea cunoștințelor lui Manciulea. Va fi un regret netrecător nu numai al nostru, că nu ne-a dat marea monografie a Blajului – era cel mai chemat să o facă – deși însemnate fragmente sunt risipite în revistele vremii, mai ales în publicațiile blăjene. A scris multe pagini despre „Oamenii Blajului“, dar marea lui pasiune a fost Timotei Cipariu. În biobibliografia referințelor despre Timotei Cipariu, numele lui Ștefan Manciulea ocupă un loc aparte: de la contribuții biografice la studii ample de istorie literară, de la publicarea unor texte inedite la îngrijire de ediție, – toate ne dau convingerea că dascălul blăjean intenționa să scrie o monografie, închinată celui pentru care a avut o statornică prețuire, și de a cărui operă și activitate s-a preocupat toată viața. Într-un fel această monografie există, doar că trebuie reunite și asamblate aceste fragmente. Această monografie este o verigă intermediară între schița monografică („broșură“ o numea N. Iorga) a lui Ion Rațiu, apărută în 1905, la aniversarea centenarului lui Cipariu și exegezele ulterioare, care încearcă să cuprindă activitatea enciclopedică a cărturarului blăjean.

Spre sfârșitul vieții, imobilizat la pat, a dictat pagini auto biografice „povestea vieții sale“, fiicei ale, Ștefania, la gândul mărturisit cu o modestie ce amintește de vechii cronicari „că vor fi pentru autor și un smerit merit, întrucât ele au fost înfățișate cu sinceritate acelora care vor avea prilejul să le cunoască“ (p.7).

Povestea unei vieți constituie în primul rând o autobiografie spirituală și un portret moral al unui „dascăl al Blajului“ în tot ce are mai înălțător această expresie. Ele pot fi citite de aceea ca un Bildungsroman. Anii copilăriei în Straja natală, pot duce cu gândul și la Amintirile … lui Creangă, dar universul este mai apropiat de cel cunoscut cititorului din scrierile lui Ion Agârbiceanu și Ion Vlasiu: un sat ardelean în care copilul deprinde de mic religia muncii și tradiționala omenie românească, istețimea nativă la școală este întărită cu pătrunderea tainelor naturii în marea ei desfășurare a calendarului anotimpurilor. Obiceiuri și datini, basme și doine alină viața acestor „cei mai buni copii ai firii urziți din lacrimi și sudoare“ cum îi numea Goga. Următoarea secvență memorialistică aduce în fața cititorului imaginea Școlilor Blajului cu scrieri des citate: Ion Agârbiceanu, Licean… odinioară, Al. Lupeanu-Melin, Evocări din viața Blajului, Septimiu Popa, Caravanele Ardealului ș.a. Viața școlarilor găzduiți pe la casele din jurul școlilor, atmosfera de studiu temeinic și auster, însuflețirea cu care dascăli și elevi participau la comemorarea zilei de 3/15 Mai 1848, obiceiul „târgului de cărți“, greutățile felurite pe care le înfruntau acești tineri veniți la Școlile Blajului din toate părțile Transilvaniei, obiceiul copierii într-un „notes“a poeziilor îndrăgite (mai ales poezii patriotice și cântece populare) vor completa pentru cititorul de azi lucruri știute din alte cărți despre „fântânile darurilor“, cum au fost numite aceste instituții de învățământ, de către generosul lor ctitor, episcopul Patru Pavel Aron. O caracteristică a acestor pagini față de alte lucrări memorialistice ale Școlilor Blajului este „inserția“unor date de istorie și istorie literară locală. Societatea de lectură „Inocențiu Micu Klein“, scrisoarea lui Eminescu, student la Viena, adresată școlarilor blăjeni de a participa la serbarea de la Putna pentru pomenirea lui Ștefan cel Mare etc. Capitolele care înfățișează anii de preoție și de dascăl, studenția la București aduc mărturii despre munca cinstită de om de catedră și de exemplar slujitor al altarului, date revelatoare despre marii săi dascăli, N. Iorga, C. Giurescu, S. Mehedinți. Autorul nu stăruie asupra împrejurările social-politice din deceniul cinci, care au dus la înstăpânirea tiranică a dictaturii comuniste pustiitoare de suflete și de conștiințe.

Oralitatea și sinceritatea sunt calitățile dominante ale acestor memorii și evocări cu inflexiuni de arhaică și înțeleaptă rostire, o resemnare creștină în fața nedreptăților, și mai ales o iertare cristică a celor ce i-au produs atâta suferință. Ele vor face din aceste pagini ceasuri nu numai de meditație, de îndemn și recunoștință pentru asemenea personalități cu vieți exemplare.