Guido Conti, „Puhoiul”

Guido Conti (1965, Parma) s-a impus în lumea literară mai ales după publicarea nuvelelor din volumul Il coccodrillo sull’altare (1998), căruia i-au fost atribuite în Italia nu mai puțin de patru premii, și a romanului I cieli di vetro (1999). Au urmat multe alte volume narative, unele destinate copiilor (Nilou e i giorni meravigliosi dell’Africa etc.), de critică literară sau biografice (Giovannino Guareschi. Un umorista nel lager, Cesare Zavattini a Milano etc.). Unele au fost traduse în mai multe țări europene, în Coreea de Sud și China. Dintre numeroasele lui pagini inspirate de oamenii din câmpia Padului credincioși valorilor fundamentale ale universului familal, obligați de stihiile apelor să-și reia periodic viața de la zero, povestirile La piena (Puhoiul) și La maestra, fuzionate, au fost reprezentate scenic de actorul și regizorul Francesco Botti.

 

Ploua cu găleata!

O barcă pentru mama, pentru Dumne zeu, o barcă pentru mama! Îi e rău! striga dis perat Pietro Lusardi de la fereastra primului cat; ploaia îi cădea pe față în timp ce curtea se umplea de apă mâloasă.

Pe înserat, pe mal, un bărbat într-o pelerină ceruită făcea semne cu lanterna, dar urletele lui și ale lui Pietro se auzeau prea puțin sau deloc. Ploaia și vuietul fluviului ce ajungea departe acopereau orice glas, iar limba de apă și noroi se apropia tot mai impetuos. Apoi bărbatul de pe mal făcu un semn dându-i de înțeles că trebuia să aștepte căci avea să revină cu pompierii, cu ajutoarele și cu barca; numai că Pietro Lusardi a așteptat în zadar toată noaptea. Iar apa ajunsese deja la primul nivel.

Vremea se stricase de câteva săptămâni, cerul devenea tot mai întunecat, iar norii grei de ploaie planau deasupra câmpiei ca gândul morții. Rapid, nemilos, Padul se umflase: pământul de pe ogoare și dintre maluri era îmbibat de apă ca un burete. Ploua persistent, țarina devenea o baltă, apa se revărsa peste maluri, șanțurile dădeau pe dinafară, de formau ochiuri tot mai largi, deschise spre terenurile deja semănate și îneca iarba și grânele. În spatele norilor negri și alburii, tumefiați parcă la orizont de ruguri gigantice, apărea timid, în răstimpuri, soarele. Preț de câteva ore biciuia vântul rece de noiembrie, ca și cum cerul și-ar fi tras suflarea, după care iar se întuneca, norii se îngrămădeau plumburii în zare, tuna, iar ploaia reîncepea stăruitoare. Inexorabilă.

De o ține tot așa, Padul o să măture totul, spuse un țăran, având și el o pelerină ceruită pe spate, pe care ploaia îl bătea în față de-și ținea ochii pe jumătate închiși.

Alături, întors spre fluviu, un alt țăran privea mut de sub umbrelă. Stăteau pe stăvilarul central și urmăreau cum Padul creștea rapid umplând adâncitura lină dintre albia lui și țărm. Apa nu se îndrepta spre mare și nici măcar nu cădea din cer: părea, în schimb, că ieșea încet din sol și băltea.

Șuvoiul de noroi începuse să astupe șanțurile, apoi canalele, de ajunsese să acopere toate răzoarele, apropriindu-se înspăimântător de stăvilar. Apa parcă țâșnea de dedesubt ca o magmă înspăimântătoare ce înghițea casele, arborii și parcelele. În preajma prundului, plopii bătrâni și înalți deja ajunseseră sub apă. Li se vedeau în depărtare doar vârfurile. Terenul de lângă stăvilar lăsa impresia că se scufunda sub povara apei.

Țăranii de pe stăvilar nu mai văzuseră niciodată fluviul umflându-se atât de repede; nici măcar în copilărie, în timpul aluviunii din anii ’50. De-a lungul stăvilarelor treceau mașinile poliției și ale pompierilor, cu sclipirile lor albastre și galbene care luminau sinistru peisajul tuciuriu al înserării timpurii, datorată vremii rele și norilor înfoiați. În bătaia farurilor se vedea cum ploaia deasă cădea în rafale tot mai viguroase, de parcă cineva arunca găleți cu apă. Polițiștii și pompierii dădeau o mână de ajutor pentru a transporta cu bărcile familiile de țărani rămase lipite de casă până în ultima clipă, cu animalele în bătătură și vacile în grajd. Numai că totul trebuia transportat fără zăbavă: animale, mobilă, scaune, televizoare, dulapuri și tractoare. Nu se așteptaseră ca puhoiul să vină cu o asemenea viteză. Nu dura de multe zile, dar ploaia cădea cu insistență, fără pauze. O ploaie compactă, sălbatică, ce stăruia peste ogoare ca un gând obsedant.

Bietul Pietro Lusardi rămăsese pe loc, în propria casă, iar mama lui suferea din cauza unei dureri la șold. Ajutoarele și voluntarii nu găsiseră în apropiere nici o barcă și nici un mijloc amfibiu. Urmăreau fluviul cu teama că avea să dărâme stăvilarele, înghițind tot satul din spatele celui central. Se lăsa seara; în curând valul negru al fluviului avea să se confunde cu bezna cerului, urletul vântului și al ploii, cu noaptea. Așa că îl uitaseră pe Pietro Lusardi în casa de pe prund, ce se umplea iute ca un lighean, în timp ce mama lui plângea din cauza durerii la șold, iar apa continua să urce de trecuse dincolo de primul cat. Cu mâinile căuș lipite pe geam, Pietro privea negura adâncă de dincolo de fereastră, în așteptarea unui semnal luminos. Nici măcar nu trăsese obloanele, deși apa și frigul se infiltrau printre crăpături. Dusese în camera mamei și găinile ce se ghemuiseră în întuneric pe mobile și pe vechiul fotoliu al bunicii. Restul lucrurilor, acoperite de apă și mâl, rămăsese cu un nivel mai jos și acum plutea prin casă. Îngrijorat, Pietro își freca energic mâinile, își trecea degetele prin părul jilav, se uita la lumina opaițului, redevenit folositor după atâția ani de electrictate, la mama lui, care asuda și suferea.

O să vezi, acum vine careva, o să vezi! îi spuse mamei.

În timpul nopții, în Piemont fluviul revărsat luase cu el case și drumuri. Se lăsase cu morți și mulți dispăruți. Învolburate, apele smulgeau totul, târau în hău mașini, asfaltul, case, poduri, blocuri de ciment, cisterne, containere, plante, stâlpii de lumină, mușcând din diguri și ogoare. Furia Padului părea să se întețească peste măsură, ceas de ceas, fără să dea semne că se liniștește sau că lasă un răgaz. Și ploua cu găleata.

Departe, pe stăvilarul central deja fuseseră puși mai mulți supraveghetori să controleze dacă fluviul eroda zonele unde șoarecii își făceau culcuș. De-a lungul stăvilarelor care protejau comunele Zibello, Ragazzola, Mezzani, Roccabianca și Colorno țăranii se învârteau cu torțe și cu lopeți în mâini ca să astupe breșele minuscule făcute de șobolani și de nutrii. Voluntarii umpleau saci cu pământ noroit și cu nisip și-i duceau să întărească zăplazurile. Construiau mici ziduri și consolidau locurile acolo unde curentul părea mai viguros și putea să doboare digul. Înverșunarea apei creștea cu fiecare oră și nimeni nu putea prevedea ce avea să facă Padul. După inundația din 1951 înălțaseră stăvilarele cu cincisprezece centimetri, dar acum soseau primele știri confuze după care fluviul deja ieșise din albie în Reggio de Jos și înspre Modena. Exact în timpul nopții stăvilarele începuseră să trepideze ușor din cauza presiunii exercitate de apă. Evacuaseră deja casele celor care trăiau pe prund și lângă stăvilarul central, nu și pe sărmanul Lusardi și pe mama lui, care trăiau într-o casă izolată, în păduricea de plopi. Acolo fluviul nu ajungea năvalnic, dar apa începuse încă de cu seară să colmateze șanțurile și să inunde curtea. Apa urca inexorabil. Marèa de noroi umpluse mai întâi curtea apoi trecuse de pervaz, acoperind ferestrele care au dispărut sub valul mâlos și a continuat să urce dincolo de primul cat. Înainte de amurg atinsese deja doi metri și jumătate în înălțime, iar Pietro începuse să mute scaunele și găinile în camerele de deasupra, unde mama lui, suferindă, se lungise pe pat. Era înspăimântător să auzi cum ploua cu înverșunare, palele de vânt ciocnindu-se de geamuri cu un zgomot amplificat de tăcere, în timp ce la lumina lămpii cu petrol umbre uriașe se clătinau ușor pe pereți. Așa că Pietro își muta privirea de la fereastră spre stăvilar, spre găinile care dormeau ghemuite pe bufet sau pe spătarul scaunelor. Stătea tăcut, aproape de mama lui care asuda, cu un batic pe cap.

În noaptea asta n-o să vină nimeni, îi spuse ea tremurând, continuând să asude și strângându-i mâna la fiecare junghi mai înțepător, pe când apa deja se apropia de pervazul ferestrelor de la al doilea cat. Era un lac negru de apă și noroi. Și-au petrecut astfel toată noaptea, fără să doarmă, cu urechea ciulită în întuneric la ticăitul continuu, la rafalele izbite de geam și la ploaia care se auzea ca și cum ar fi fost aruncate găleți de plumb topit în ferestre. Iar mama lui, asudată toată, suferea. A fost o noapte cumplită: lacul negru înghițea pământul; la fel și noaptea.

Dimineața, când cerul gri începuse să se limpezească, ploua tot cu găleata. Pietro aruncă o privire spre lacul imens format acolo unde mai înainte erau ogoarele. În depărtare dispăruseră și vârfurile plopilor, iar după ploaia din timpul nopții fluviul sporise. Lacul de noroi cenușiu era ca un vis amenințător, ca și cum pe neașteptate s-ar fi putut întâmpla ceva ireparabil și monstruos. Fluviul mârâia departe; dacă s-ar fi năpustit pe neașteptate ar fi putut scoate un urlet puternic. Într-adevăr era periculos să rămână acolo. Dacă stăvilarul ar fi cedat în vecinătate, un șuvoi năprasnic ar fi înghițit plante, case, mobile, plopi și pământul dinspre câmpie, tărând totul din matcă pe chilometri întregi pe ogoarele din Reggio de Jos. Năvălind, fluviul și-ar fi descărcat toată energia, săpând stăvilarele care continuau să reziste în ciuda presiunii și a curentului care suia. Zidurile acelea din lut s-ar fi desfăcut ca noroiul moale. Din cauza presiunii începuseră să se caște guri de apă pe drumurile și ogoarele de dincolo de stăvilarele principale, eliberând apa care împroșca bulgări de pământ dincolo de ele, acolo unde fuseseră parcate mașinile și se pregăteau ajutoarele. Oamenii înconjurau cu saci de nisip gurile de apă formate pe răzoare. O gură de apă se deschisese și în casa lui Giuseppe Ravanetti, care a văzut cum apa a apărut deodată de sub pardoseală. S-a apucat atunci să înjure șoarecii și cârtițele care făceau găuri în stăvilare. După prezența timidă de o clipă, apa de desubt amestecată cu mâl începuse să spumege și să fiarbă tot mai tare, exact în mijlocul bucătăriei, săltând pietrele și gresia. Casa fusese inundată și cu noroi și a trebuit să arunce tot, încercând să salveze ce se mai putea, iar apa ieșea pe uși de parcă înăuntru ar fi țâșnit un izvor.

Pietro nu-și desprindea ochii de la fereastră. Își ținea mâinile căuș pe geam, în așteptarea unui semn, a unei lumini, a vreunei prezențe. Voia să vadă de apărea careva pe stăvilar. Mama lui leșinase, iar el își simțea neputința. Nu putea să o lase acolo singură, în mijlocul fluviului devenit acum un lac fără margini, de peste cinci-șase metri adâncime, cu riscul să revină și să nu mai găsească nici măcar casa. Așa că își freca nervos mâinile, întorcându-se spre mama lui care continua să asude.

Casa-i solidă și rezistă. O să vezi că sosesc, o să vezi, zicea Pietro ștergându-i fruntea cu batista. Nemișcate, parcă și găinile vegheau bolnava.

Pietro strângea din dinți, nu știa ce să facă și mânia îi clocotea în sânge. Pe neașteptate pe geamuri s-a reflectat o lumină albastră, intermitentă. Pietro dădu fuga și deschise fereastra, urlând, iar ploaia și frigul înghețate îi biciuiau fața. Își agită brațele și își descătușă fericirea prin urlete. Pe stăvilarul cu mașini și o barcă, oamenii veniți în ajutor nu auzeau nimic; îl vedeau pe Pietro la fereastră cu apa la câțiva centimetri de pervaz de părea scufundat în apă până la brâu. Au apropiat barca de stăvilar. Într-adevăr era periculos să stea acolo. S-au suit trei inși, au pornit motorul și s-au apropiat de casă, pe când mașina poliției se îndepărta în grabă de stăvilarul care, împins de fluviu, vibra.

Au ajuns, au ajuns!, zicea Pietro aproape plângând. Acum te duci la spital, o să te simți mai bine, o să vezi.

Dar mama lui nu i-a răspuns nici când i-a săltat cu greu capul. Trebuia cărată ca un buștean până la fereastră, iar vântul trimitea rafale înghețate în dormitor.

Ați înnebunit de-a binelea să stați aici, spuse carabinierul ajuns cu barca la fereastră.

Văzându-l apărând fără chipiu, câinele se repezi de sub pat și începu să latre întărâtat.

Mama se simte rău. Aici a rămas toată noaptea. Nu se poate mișca. Luați-o pe ea, strigă Pietro între bucurie și disperare.

A fost chemată prin radio o ambulanță să vină cât mai repede. Doi dintre cei sosiți au sărit în cameră; cu picioarele proptite în pervaz, au înfășurat femeia ce continua să asude într-o țesătură groasă și au luat-o pe sus. Câinele continua să latre stăruitor.

Fă câinele ăla să tacă, urlă înfuriat unul dintre cei veniți în ajutor încercând să-i dea un șut animalului.

Pietro făcu gestul că-l lovește cu un băț, și, speriat, câinele se întoarse sub pat. Au luat femeia pe sus ca să o scoată pe fereastră pe ploaia care ajungea cu răbufniri. Au așezat-o nu fără dificultate în ambarcațiunea care se clătina cumplit, riscând să se răstoarne, iar Pietro, rămas pe pervaz, continua să repete grijuliu să fie atenți, să o ducă repede la ambulanță. În echilibru instabil, carabinierul era cu un picior în barcă și cu celălalt pe pervaz. Femeia a fost întinsă ușor și acoperită imediat cu ceva impermeabil. Ambulanța a ajuns pe stăvilar când barca cu motor o transporta pe mama lui. Motorul ridica o spumă înnegrită de noroi, iar barca se afunda lăsând o dâră groasă ca brazda în pământ, iar ploaia continua să cadă insistent.

Dar nu puteați să cereți ajutor? întrebă nervos carabinierul suit acum pe pervaz lângă Pietro.

Dar n-aveți minte?, urlă Pietro enervat. Ne-au lăsat aici toată noaptea. Aseară era unul cu o lanternă, care făcea semne că aveau să vină ajutoarele, iar voi ați venit abia acum; rahat ! Mama se simte într-adevăr rău, continuă cu ciudă, aproape plângând, revărsându-și neputința și tensiunea așteptării nocturne.

Între timp ceilalți ajunseseră cu barca la stăvilar. Cu greu, în ploaia tenace, înghețată, au ridicat femeia de pe fundul bărcii ce se clătina înspăimântător riscând de mai multe ori să ajungă din nou în apă. Ca să țină pe loc barca, unul dintre cei veniți în ajutor alunecase ușor de pe stăvilar, în apa ce-i trecea de mijloc. Au ridicat bolnava și au împins targa pe care fusese culcată în ambulanța ce a pornit în trombă, cu sirenele pornite, abia perceptibile din cauza vântului, a ploii și a șuierului apei.

Acum se întorc ca să ne ia, zise carabinierul.

Eu nu vin!

Cum nu vii?

Eu nu vin, ai înțeles bine. Nu vin. Nu-mi las casa.

Ești nebun? Și mama ta?

Nebuni sunteți voi că ați lăsat-o aici pe mama.

Nu te lăsăm aici. Nu vrem să te avem pe conștiință.

Dacă moare mama, pe ea o să o aveți pe conștiință, nu pe mine, idioților!

Carabinierul îl fixă în ochi. Ușoară, barca se apropia iute pe apa ciocolatie. În picioare, pe pervaz, carabinierul scoase pistolul; vântul îi răvășea părul și-i arunca ploaia în față de trebuia să strângă din ochi.

Acum vii cu noi. Nu te lăsăm aici, reluă.

Pietro sări de pe pervaz și intră în cameră. Speriate, găinile începură să cotodăcească pe paturi și pe dulap.

Eu nu-mi las animalale fără mâncare. Și nici câinele. Clar?

Ții mai mult la animale decât la mama ta!

Acum are cine să se îngrijească de mama. Eu n-am cum să o ajut, iar animalele mele-s singure. Clar ?

O să vă ia fluviul, și pe tine și casa, idiotule!

Coborând anevoie în barcă, carabinierul îl mai fixă o dată și-l trimise la mama dracului printr-un simplu gest al mâinii. Se îndepărtară în direcția stăvilarului și nu s-au mai revăzut.

Pietro se simțea ca ușurat. Câinele ieșise de sub pat și el îl luase în brațe. Închisese ferestrele ca să nu intre frigul și ploaia și scruta apa fluviului care nu mai sporea, dar devenea tot mai noroită și închisă la culoare. Lăsă câinele jos și se sprijini de geam cu palmele deschise. Poate de acum încolo urma să ajungă viitura; rămase ca năuc, nevenindu-i să creadă că este atâta apă acolo unde o viață întreagă el lucrase pământul, răzoarele. Era un vis îngrozitor și totodată monstruos, ce ascundea o amenințare iminentă. Din cauza nivelului apei nu mai reușea să vadă dincolo de stăvilare nici măcar plopii dinspre Cremona; avea impresia că ploaia se întinsese peste toată câmpia. Pe neașteptate auzi o bufnitură răsunătoare de s-au speriat găinile. Pietro se duse în cealaltă parte a încăperii, la a doua fereastră și văzu cum acoperișul magaziei dărâmate aluneca încet în valuri, de parcă pământul lichid înghițea totul ca nisipurile mișcătoare. I se făcu frică. Apoi, tot pe neașteptate, auzi cum scârția acoperișul casei. Urcă două rampe și ajunse deasupra. Văzu cum se infiltra apa. Atunci dădu fuga jos spre șura unde fânul nu fusese încă inundat, luă o bârnă groasă, nu prea lungă. Și-o zvârli pe umăr și începu să urce treptele câte două o dată. Lăsă bârna jos cu mare chin; auzea cum ploaia răpăia și mai tare pe țigle și era atât de rece sub acoperiș că își vedea respirația. Luă atunci o bucată de sârma de zinc și începu să o înfășoare în jurul bârnei; apucă din nou bârna și o propti cu forță de zid. Nimic n-ar fi putut să dărâme peretele ăla, nici chiar forța curentului de apă. Obosit, la capătul puterilor, Pietro se așeză cu spinarea lipită de zid; încercă apoi să dea un șut în bârna de susținere care nu se mișcă; era limpede că rezista, că ar fi rezistat și în mijlocul șuvoiului lățit ca un cancer. Avea să reziste bine, iar el nu avea să se mai teamă. În clipele acelea de repaos ploaia ticăia parcă mai slab, rafalele se mai domoliseră, răpăielile deveneau încetul cu încetul un foșnet, deși vântul sufla nestăvilit. Pietro se întoarse în dormitor; văzându-l intrând, câinele a lătrat. Găinile s-au speriat, dar au continuat să ciugulească pe jos. El se uită din nou pe fereastră. Aerul picura, cerul era gri, lacul imens de apă mâloasă nu avea margini, era plat, fără curenți; dar nu mai ploua. Atmosfera era cernită și umedă, iar fluviul parcă alerga departe. Doar atunci, când ploaia a tăcut, Pietro percepu mugetul surd al fluviului umflat, zorit să ajungă la mare. Era un muget înăbușit, îngrozitor și avu impresia că totul trepida ca la trecerea în fugă a unei turme de bivoli. Dacă avea să continue, avea să sfărâme totul și ar fi cărat în mare plopi, case, stăvilare și morți, așa cum face o plasă de pescuit când își târăște ghearele pe fundul apei. Și în vreme ce, în oțăreala lui oarbă, fluviul galopa departe, Pietro Lusardi stătea acolo și se ocupa de găinile și de câinele lui în tăcerea casei scufundate în apă și noroi.

Nu mai ploua; ajuns la suprafață, mugetul de fond al curentului era un horcăit înfundat, care-i conferea tăcerii un aer ireal, ca în vis. Fluviul chiar te înfricoșa. Dacă ploaia nu avea să scadă sau să înceteze, trebuia luată o hotărâre: să fie străpuns stăvilarul central într-unul sau în mai multe locuri pentru a lăsa apa să se împrăștie pe terenurile deschise, departe de sate, deoarece fluviul putea să dea pe dinafară ca o oală plină cu apă sau putea să dărâme stăvilarele de lângă vreun sat, cu urmări catastrofale. La Boreto apa blocată de stăvilar era la nivelul clopotniței. Dacă fluviul ar fi lovit în acel loc, ar fi măturat satul întreg, cu biserică cu tot. La fel se putea întâmpla la Sissa, la Roccabianca. În deltă, marèa înaltă acționa ca un dop împiedicând deversarea puhoiului.

Doar Pietro Lusardi nu conștientiza pericolul rămânând acolo, în casa lui. Dacă aveau să perforeze stăvilarul din vecinătate, apa, curentul l-ar fi dus pe câmp, nimicindu-l pe el, găinile și casa. Dar ploaia se opri, iar Padul continua să alerge departe, monstruos, vomitând în marea cea mare tot ceea ce pusese la pământ pe câmpie. După furtună, la șes revenise calmul. Apa stagna între diguri, ca într-un lac urât mirositor; în jur, tăcerea era ireală, ca în vis.

Lui Pietro i se făcu foame. Vedea cum găinile ciuguleau pe jos, iar el nu avea nimic, nici de băut nici de mâncat. Pivnița era inundată. Coborî atunci treptele acoperite de apă. Cutii desfundate, lemne, hârtii și un iepure mort pluteau. Reveni în cameră și deschise ușile de la un bufet salvat înainte să vină potopul. Mai erau doi codri de pâine și multe firimituri. Răsturnă sertarele spre plăcerea găinilor care începură să ciugulească ciocnind în lemn cu un zgomot ca de pietricele căzute. Câinele roase o coajă. Neavând apă, stăpânul luă o oală și legă o coardă de toarta ei. Deschise fereastra și aruncă oala în fluviu. Cum apa era tulbure, o lăsă să se limpezească lângă dulap, pe un scrin. Se așeză apoi pe patul mamei și, sfârșit după noaptea albă, se destinse.

A dormit prost, a visat ploaie și vânt, cu coșmarul de a se afla singur în noaptea fără stele, în mijlocul oceanului de beznă, lungit într-o barcă mică, separat de adâncimea infinită a mării doar de scândura de pe fundul ei. Îi era frig și asuda, când auzi o voce care-l striga pe nume din depărtare, o voce familiară căreia voia să-i răspundă și îl angoasa că nu reușea să se trezească. Pietro ar fi vrut să strige, dar nu reușea; voia să ceară ajutor, dar își simțea gura năclăită de mâl. În cele din urmă cineva, plutind cu barca, bătu în geam. Brusc, Pietro se trezi terorizat la gândul că i se prăbușea casa, dar îl văzu pe unul din prietenii lui zâmbind dincolo de fereastră.

Pietro, Pietro, urla acela ciocănind în geam. Câinele ieși de sub pat și, speriat, începu să latre pornit. Buimac, Pietro se ridică să deschidă fereastra, fără să priceapă ce se întâmpla. Prietenul lui râdea.

Chiar că ești nebun, Pietro. Cum de stai aici singur?

Trebuie să am grijă de găinile mele, de câine.

Nu mai plouă, apa nu mai crește. Mi-au spus că mama ta e bine, îi zise prietenul dând agale din vâsle de pe barca mică folosită pe Pad la pescuit de clean.

Se prinse apoi cu o mână de pervazul ferestrei.

Ia te uită, zise, ridicând o găină moartă, udă leoarcă, cu penele lipite de corpul uscățiv.

Am recuperat-o aici. E a ta?

Pietro dădu din umeri, o luă și o jumuli rapid.

Încă poate fi mâncată, răspunse.

Apoi, în timp ce prietenul plutind lin în fața zidului îl privea de afară, Pietro a scos măruntaiele, s-a apropiat de fereastră, a scufundat găina în apă ca să o spele, după care a uscat-o cu o bucată dintr-un cearceaf vechi.

O s-o mănânc diseară, îi zise prietenului care dădea din cap.

Mi-au zis că n-ai vrut să pleci. Ai nevoie de ceva?

Nu, vreau să rămân singur. Trebuie să am grijă de animalele mele. Doar salut-o pe mama și spune-i să nu-și facă griji că am eu grijă de casă.

Dar ai de mâncare? reluă celălalt.

Am tot. Nu plec.

E un dezastru, Pietro, un adevărat dezastru, spuse prietenul clătinând ușor din cap și vâslind din nou pe lacul imens. Puțin după aceea se opri.

Pietro … urlă.

Pietro făcu un semn vrând să însemne „ce-i ?“.

Prietenul așteptă o clipă, făcu semn cu capul că avea să-i spună altă dată, salută cu mâna și reîncepu să vâslească, ținând aproape de stăvilar, atingând doar ușor marginea curentului ce ducea spre mijlocul fluviului. Dacă mica barcă ar fi fost înghițită de curent, Padul ar fi luat-o cu el. Era periculos să vâslești acolo, să stai în mijlocul apei moarte, unde fluviul își căra resturile, dar după o vreme barca dispăru în zare. Pietro închise ferestrele și aprinse reșoul cu butelie adus de la catul inferior, puse la fiert găina în apa separată de mâl, ca să-și facă o supă.

Cerul rămânea plumburiu, aerul nemișcat, ca apa fluviului care nu urca, nici nu curgea, ci rămânea pe loc, ca un gând obsedant. Uneori se formau la suprafață vârtejuri, trombe, semn că dedesubt curentul lucra și ar fi înghițit pe oricine ca să-l scuipe apoi la sute de metri mai la vale. Pietro se așeză pe pat; era sleit, golit de gânduri. După ce revenise la fereastră, la un moment dat a văzut o vacă umflată de apă, apoi o a doua chiar în fața ferestrei lui, la câteva zeci de metri. În meandrul de acolo, ferit de curentul în derivă, fluviul aducea frunze, trunchiuri și animale moarte; văzu și un porc umflat ca un burduf și mai departe un bărbat ce plutea cu fața în jos, îmbrăcat cu jacheta roșie a celor de la Protecția civilă. Padul ducea în jos, spre mare încărcătura lui de moarte.

Pietro se uita neputincios de la fereastră și ar fi vrut să țipe, să cheme în ajutor. Deschise fereastra și începu să strige, dar vocea cădea în gol. Nimeni nu era pe stăvilarul de departe. Animalele moarte pluteau ușor pe apa pământie, murdară de benzină și petrol, îngrămădindu-se în vârfurile mai înalte ale plopilor care frânau curentul, ținându-l o clipă pe loc, iar el urla în liniștea de acolo. De jur împrejur nu era nimeni. Când nu a mai avut suflu, rămase să măsoare cimitirul acela ce plutea în noroi. Îi venea să plângă; strânse pumnii revărsându-și neputința în fața forței maladive a fluviului. Iar departe Padul se tânguia cu o jelanie cu gura închisă, continuă și obsedantă, ca gândul morții. Pietro urlă că lângă vârfurile plopilor erau animale moarte și un bărbat, dar urla în deșert. Hotărî atunci să să se urce pe acoperiș ca să facă semne, să vadă mai bine și să caute pe careva. Urcă rampa și deschise lucarna. Luă scara și se sui pe acoperiș. Doar în clipa aceea înțelese în ce situație îngrozitoare era casa lui în mijlocului lacului imens. Era înconjurată de apă; acoperișul părea o plută mică pierdută în largul mării, iar mai departe curentul ridica un fel de cocoașe și eroda cărând totul spre mare cu o forță teribilă, impresionantă. Văzu o mașină albă care plutea pe creasta curentului. Pietro realiză atunci pericolul care păștea casa dacă ar fi fost prinsă de valul adus din depărtări de apa fluviului care crescuse cu mai bine de cinci ori șase metri în punctele acelea. Își puse mâinile în cap; când miji ochii ca să aprecieze cu ce putere era împins totul spre mare și dacă ajungea careva pe stăvilar, chiar i se făcu frică; începu să strige din răsputeri ca un apucat după ajutor; pe acoperiș ajungea ca sufocat doar lătratul câinelui din casă. Văzu și ogoarele inundate dincolo de stăvilar și înțelese că era scufundat, cu casă cu tot, într-un lighean imens cu apă având o adâncime de cinci ori șase metri. Pietro urla și își agita brațele, dar în jur și pe stăvilare nu era nimeni de veghe. Paza era mai sus, acolo unde, dacă se hotăra, puteau străpunge stăvilarul ca să lase să răbufnească apa și curentul comprimate, gata să dea pe dinafară. Nici elicopterele nu se mai învârteau deasupra. Pietro se îndreptă pe acoperiș spre locul unde dăduse cu ochii de vaci și de bărbatul răsturnat, dar animalele moarte nu mai erau; dispăruseră, ca și cum ceea ce văzuse fusese doar un coșmar risipit brusc, în răstimpul în care apa, ce părea nemișcată, își mâna curenții ascunși spre mare. Pluteau trunchiuri și copaci, obiecte distruse, mărăciniș, frunze putrezite, sticle din plastic și lăzi de lemn, coamele pomilor înecați de apa de culoarea noroiului. Toate se îndreptau încet spre mare, purtate de curent, iar el stătea acolo să vadă chipul monstruos, înverșunat și feroce al fluviului, de pe acoperișul propriei case ce lăsa impresia că se legăna ancorată în mijlocul apei. Așa își revărsa fluviul foamea bolnavă. Descurajat, Pietro începu din nou să urle în tăcerea pustietății de apă și moarte, cu brațele ridicate și o furie mocnită ce-l făcea să-și strângă ochii, să plângă.

Numai după o săptămână nivelul apei prinsese să scadă și după aproape zece zile fluviul revenise în matcă, dezumflându-și pornirea și violența. Pietro rezistase urgiei descătușate, dormise în mijlocul apei negre ca smoala, noaptea, când fluviul bolboresea departe. În dimineața în care s-a trezit și a constatat că apa se retrăsese din curte și de pe ogoare, a coborât treptele, a dat drumul găinilor și câinelui care lătra și s-a trezit pășind pe un strat de noroi de un stânjen, moale ca frișca. A găsit mobilier, mese și scaune acoperite de o mâzgă lipicioasă, răsturnate în curte și într-una din încăperi. Trebuia aruncat totul, și mobila, de parcă trecuse năpasta morții. Pe cerul ivoriu, în tăria cerului, apăruse ca o lună bolnavă, rece, alb, soarele. A făcut câțiva pași pe drum, în mijlocul mortarului gri lăsat de Pad și, întoarcându-se, a văzut semnul lăsat de apă pe casă, sub pervazul celui de al doilea cat. Patru metri de apă! Iar acum nu mai era nimic. Avea impresia că mergea într-un bazin de înot golit. Fluviul târâse totul, lăsând o patină cenușie pe câmpie și pe ogoare, ca atunci când te trezești dintr-un coșmar.

Se risipise în văzduh și bolboroseala surdă a fluviului, creând o atmosferă ireală de vis și de neant. S-a uitat în jur: era singur. Doar o voce îi dădea de înțeles că mai era cineva; o voce îndepărtată, dar clară, ce se pierdea în aer. A apucat-o pe lângă un drum de căruțe și a dat de prima casă. Un frigider deschis era înpotmolit pe acoperiș. Apropiindu-se de casă a văzut o roată de camion agățată de un stâlp din vie, care rezistase dezlănțuirii apei. Apropiindu-se și mai mult nu a zărit pe nimeni, așa că i-a trecut prin cap că visase vocea. A strigat din nou, dar nu era nimeni. A dat de carcasa unei vaci cu ochii scobiți de apă, cu gura deschisă, umflată și cu limba, liliachie, cărnoasă scoasă. Scufundată în noroi, cu dinții dezgoloiți lăsa impresia că râdea: cu râsul morții. Pietro scrâșnea din dinți; și-a rotit privirea, scufundat și el în peisajul lunar, plumburiu în tăcerea și în lumina metalică, mâloasă. Nu mai avea putere să meargă. A găsit o scândură ceva mai uscată; s-a dus lângă casă și, ca năuc, a pus-o peste o lădiță și s-a așezat. A cătat în depărtare spre ogoare și în liniștea funebră, gândul l-a dus la apă, la casele care rezistaseră forței șuvoiului, la carcasa unei mașini răsturnate în șant. S-a regăsit singur, fără gânduri în cimitirul vinețiu al Padului; și-a privit de departe casa și a început să-și miște nervos degetele. Ivit de după nori, soarele era opac, rece, fără strălucire.

Prezentare și traducere: Doina Condrea Derer