„Teatrul înseamnă
Sărbătoare.
Să muşcăm din fructele sale,
Ale Bucuriei şi nu ale Mîniei.
Să incendiem Minciuna
Neadevărul, Răutatea şi Lipsa Dreptăţii.
Să fim înţelepţi.
Căutaţi cu fiecare spectacol
o nouă treaptă spre
Soare.
Mă voi ruga singur actorilor
să caute împreună cu mine
în întuneric
lumini stelare.“
(Aureliu Manea, Turda – 15 aprilie 1980)
Chiar și fără să-și dea seama, oamenii de teatru au rămas fără fragmente majore din corpul lor și din subconștientul locuit de valoare. Chiar și fără să-și dea seama, părți din cariera lor s-au intersectat, fie și imaginar, cu aura unor genii, prea delicate, prea discrete, prea profunde, prea neliniștite, prea altfel. S-au dus dincolo la fel de discret cum au trăit aici. În perfectă armonie cu ei înșiși. Fără să facă valuri în jurul carierei lor, fără să atragă atenția asupra plecării lor. Au închis ușa încet, încet de tot, ca să nu deranjeze pe nimeni cu gestul lor. În spațiile memoriei celor care le-au văzut spectacolele, scenografiile, expozițiile, picturile, celor care au citit cărți, memorii, însemnări, celor care au povestit cu ei despre iubire și teatru, despre moralitate, lumină și întuneric vor rămîne amintirile. Foarte puternice. Iar pentru cei ce le-au fost prieteni…
Pe la începutul lui februarie 2014, Dragoș Galgoțiu mi-a spus că Vittorio Holtier nu se simte prea bine. Mi s-a strîns inima. Am încercat să mă rog. Mă simțeam împietrită. I-am privit desenele pe care le am de la el. Labirint nocturn, abstract, privit de sus, cu linii galbene de lumină stranie, mușcate delicate, abia ițite ca un popîndău la marginea cîmpului. Mușcate delicate în lumina zilei, așa cum se înșiră ele pe la ferestrele chiliilor. Mă uit la ele și încep să mă rog. Tot la cîteva zile, Dragoș revenea mereu cu amănunte. Cădeam amîndoi în gol. Și, ca să amortizăm căderea, ne prindeam unul de celălalt. Pe drumul căderii și al vieții către moarte, am avut conversații lungi. Povești înfoiate ca niște parașute care ne țin, încă, agățați de cerul speranței. Povești dirijate de arta scenografică, de desenele și picturile lui Vittorio. Artistul cu alura de sfînt. Artistul ca un semn al lui El Greco. Artistul rebel și riguros, în același timp. Artistul pentru care lemnul este viu și trebuie venerat. Artistul care, într-o duminică, a plecat. La scurt timp după ce am aflat că este întors cu fața spre altă lume. Eram în Maramureș, într-o căsuță de lemn. Ca din poveștile cu el. I-am adus acolo cu gîndul pe Dragoș, pe Cara, soția lui, pe George Banu și desenele „Nocturnei“ lor, pe Rică Manea, pe Heti Sturmer… Vittorio Holtier a lucrat cu Alexa Visarion la Teatrul Național din Cluj, în 1973, Meșterul Manole, pe urmă au venit în București și au făcut la Teatrul Giulești, în 1974, Năpasta. Doi ani mai tîrziu, la „Nottara“, lucrează împreună, cu o distribuție mare, Barbarii. În 1976, face cu Alexandru Tatos filmul Mere roșii și, un an mai tîrziu, la Ploiești, spectacolul Lapte de pasăre de D.R.Popescu. Astfel, Ploiești-ul se transformă într-un spațiu primitor al imaginației sale, al energiei extraordinare, fanatice pe care o avea atunci cînd se întîlnea cu un regizor care îl provoca. Poate, în primul rînd, spiritual. Cultura și rafinamentul lui înfloreau. Ca mușcatele din desenele lui gracile. Blînd și ferm, ascunzîndu-și poate doar timiditatea în spatele unui zîmbet nesigur, Vittorio Holtier i-a sedus pe toți cei care au avut norocul să-l cunoască. Regizori excepționali, actori, colegi scenografi sau artiști plastici, studenți la scenografie, oameni de teatru și nu numai, arhitecți. A lucrat cu Alexandru Dabija la Odeon Gaițele, iar covoarele oltenești care defineau și multiplicau spații de joc îmi taie respirația oricînd. Cu Radu Afrim a colaborat la joi.megaJoy, tot la Odeon, și a devenit admiratorul lui complet, atras de energia lui Afrim și de sensibilitatea lui. Cînd i-am organizat în 2006, în cadrul Ferstivalului Național de Teatru, expoziția de scenografie de la Calinder-ul, loc pe care și l-a dorit enorm, mi-am dat seama că pe Holtier îl poartă în gînd, în minte, foarte mulți artiști de toate felurile. Lumea care a venit acolo părea foarte diferită și, în același timp, cu detalii comune, strînse în jurul unei personalități uriașe care a fost Vittorio. Cuvintele lui se roteau în aer și sfredele au creierele celor care l-am ascultat. Instalațiile lui, lumina lemnului și căldura cu care artistul ne conducea prin labirintul Creației vor rămîne pentru cei aleși să le vedem Semne puternice în Universuri privilegiate. Anii de la Ploiești, de pildă, au însemnat și lucrul cu Dragoș Galgoțiu, D’ale carnavalului, Mult zgomot pentru nimic. Și azi îl provoc pe Dragoș să-mi spună ce și cum. Saga adevărată. Completează, uneori, din alte perspective, și Marian Râlea. În lunile astea absurde, pe care și dramaturgia lui Ionesco sau Beckett s-ar putea să fie roasă puțin de pizmă, Vittorio Holtier a venit mereu să ne viziteze. Cu chipul său de sfînt. Cam în toate discuțiile noastre. Și nu numai asta. Între Vittorio și Dragoș a fost o însoțire, o prietenie delicată, spectacole importante la Teatrul Odeon, la Comedie, la Teatrul Maghiar din Cluj, la „Bulandra“. Ani mai tîrziu, m-am adăugat și s-a format un triptic. Ca cel al mușcatelor pe care mi l-a dăruit. Cu Aureliu Manea a vut alt fel de relație. Tot specială. A făcut Arden din Kent, în 1978 și, tot la Ploiești, zece ani mai tîrziu, Trei surori. Iată ce scria Vittorio despre Rică Manea: „Prin tainice alchimii năștea imagini de o teatralitate autonomă, eliberate de servituțile ilustratorului, adevărate imagini-stare, imagini-gînd, oricînd gata să se destrame preluînd prin rezonanță zgomote, glasuri, șoapte dintr-un dincolo cu care puțini au curajul sau menirea să dialogheze. Să admirăm, dar să nu invidiem această grea povară, această teribilă cruce a artistului propulsat în prima linie a «războiului nevăzut» de bunul plac al uneori răutăcioaselor muze. Interpretez ca pe o confesiune personală a sa, rîndurile alese dintr-un text al extrem de sensibilului autor Aureliu Manea, care consideră personajul Prospero din Furtuna lui Shakespeare ca pe un artist ce-și ia rămas-bun de la scenă, de la prerogativele și puterile sale.“
Pe 13 martie, telefonul meu a suspinat de două ori. Ca de obicei, la fundul genții și greu de găsit pe stradă. Au intrat aproape deodată două mesaje cu același tragic anunț. Gabor Tompa, de la München, și Dragoș Galgoțiu, de undeva din București, îmi spuneau, simplu: „Rică Manea s-a dus“. Am simțit că pierdem tot. Valori. Criterii. Lumi fabuloase și atît de fragile. Geniul lui absolut s-a strecurat printre degetele prea răsfirate ale contemporanilor. Cîțiva l-au iubit enorm! Alții l-au îngăduit pentru că nu mai era un pericol pentru vanități. Captiv al bolii, Rică a strălucit pînă la sfîrșit. Pentru că El a fost altfel. Și ca student al lui Radu Penciulescu, și ca artist peste tot unde a lucrat, la Sibiu, la Timișoara, la Cluj, la Ploiești, la Turda. Și ca pacient care a dormit atîtea nopți cu portretul lui Shakespeare la cap. Teatrul românesc îl poartă în pîntece pe Manea. Orice spectacol, cuvinte scrise sau nu, meditațiile pe cont propriu sau la ceasuri de taifas, repetițiile binecuvîntate, dealurile blînde, liniile curbe, nereușitele, apusul sau furtuna au ceva în comun cu geniul lui Manea, cu viața lui nu tocmai îngăduitoare cu el. Sau?… Sînt atîtea povești cu și despre el. Probabil că acum toți cei care au lucrat sau l-au cunoscut le șoptesc. Pentru el, pentru noi toți. Ca pe o rugăciune. „El condor pasa“. Lucian Pintilie pe treptele Teatrului Metropolis, cînd Manea a fost la București cu ultimul spectacol făcut de el, un laborator pe tema iubirii: Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado. Ireal. Ochii de după ochelari ai surorii, Viorica Manea. Cea care nu a obosit ani și ani să ne amintească că Rică e în viață, la Gâlda se Jos, și că geniul lui își găsește semnul egalității în formele sublime ale teatrului. O fotografie în alb-negru, din 1968, cu Rică Manea și Biță Banu în fața unei uși deschise. Spre teatru. Spre visele tinereții. Reverența pe care Mihai Măniuțiu și Teatrul Național din Cluj pe care îl conduce i-au făcut-o invitîndu-l pe Tompa Gabor să monteze un triptic, o trilogie după „Texte regăsite“. Spectacole reale, spectacole imaginare. Suferință, iubire și o obsesie: TEATRUL. Coroana din Macbeth pe care, peste ani, prietenul nostru George Banu i-o înapoiază. Rică Manea a plecat încoronat dincolo. Pentru mine, și el, și Holtier se învîrtesc, inepuizabil, ca niște derviși.
„În Cutia scenică a început să cînte
Muzica.
Tăcerea să fie şoptită.
Strigătul să devină dans.
Teatrul să fie Total.
Şi nu uitaţi
mărturisirea de sine.
Mărturisesc felul meu
de a citi Cuvintele.
Un regizor se oglindeşte
în cutia scenei.
Eu mă regăsesc
căutîndu-mă Acolo.
Oglinda scenei însă
să fie un Izvor curat.
Nu uitaţi pericolul
de a deveni Narcis.
Şi nu-l credeţi întotdeauna pe Hitchcock.
Groaza nu poate deveni o tămăduire
pentru cel însetat
de Cunoaştere.
Bucuria să fie Miezul
Teatrului.
Să-l ascultăm deseori
şi ziua şi noaptea
pe Beethoven.
Puterea de a trăi
să fie drumul spectacolului.
Cînd facem artă
ar fi bine să o facem
gîndindu-ne
că niciunde pe pămînt
un copil să nu moară
de Foame.
Căutaţi sensul epocii noastre.
Eu îl găsesc în privirea oamenilor.
Teatrul înseamnă
Sărbătoare.“
Să citim aceste rînduri ale lui Aureliu Manea ca pe un testament. Ne obligă la neuitare la fel de mult ca și geniul lui.