Reflecţii

Cît este dorința pură să revezi o scenă sau alta sau un actor? Sau să simți, pur și simplu, că acolo este o atmosferă, o stare, ceva care infiltrează receptarea cu un fel de metafizic Poate să fie legată opțiunea și de ceva ce ne scapă? De legături importante, dar invizibile? De premoniții? Sîntem atenți la poveștile astea? Aș spune că nu neapărat. Sau nu mereu. Sau că lucrurile se leagă în timp, răspunsul se arată la un interval și ar trebui să poți să-l interpretezi corect. …Și totuși. În acest an au dispărut multe meserii. Chiar dacă ești sănătos, nu poți să muncești. Nu îți poți exercita dreptul constituțional la muncă. Situația este mai mult decît dramatică. A înghenunchia cultura, a o pune la pămînt este cea mai diabolica dintre condamnările ce i se pot aduce omului pe pămînt. Nimeni nu poate să contabilizeze dezastrul. Nu ai cum să măsori așa ceva. Cu toate acestea, calamitatea există. Peste tot. Nu este vizibilă ca o clădire căzută la cutremur sau din cauza unei bombe. Faptul că imaginea concretă a dezastrului nu există pentru mulți politicieni și funcționari întîmplător și trecător, prea, printr- o funcție sau alta, asta nu înseamnă că nenorocirea nu e. Neputința, deruta, disperarea, umilința sînt ușor detectabile. Lipsa unui exercițiu constant al meseriei, a aparițiilor pe scenă, a emoțiilor pe care le ai și le provoci doar cînd joci, contactul real cu publicul, cu colegii din distribuția unui spectacol, de orice fel, afectează fondul profund al acestor profesiuni ce țin de vocație, de har, poate că de Dumnezeu. Dar și al celor care nu mai au acces la un tip de educație, de formare spirituală, de cultură, de repere. Daunele, ca să zic așa, sînt de toate părțile. În unii, s-a instalat ba comoditatea în a nu face, că nu au cum, ba un fel de resemnare, alții nu se simt suficient apărați de stat sau consideră că sînt expuși dacă joacă și nu sînt testați. Sînt teatre care au găsit soluții pentru a juca în deplina siguranță a actorilor, tehnicienilor, mașiniștilor, a tuturor celor care fac parte din echipa unui spectacol. Banii pentru teste, dezinfectanți și restul operațiunilor nu sînt prevăzuți în vreun buget. Cît și cum se va rezista? Dar psihic? Înstrăinarea, însingurarea, îndepărtarea sînt dușmanii de moarte ai oricărui artist. Demotivarea. Artiștii sînt obligați să lupte cu rutina. Acum, rutina a făcut alte tulpini. Periculoase. Există și artiști care nu mai au nicio speranță. Care nici nu profesează, care nu au niciun venit. Nimeni nu știe CÎT va dura. La un an de la începutul acestei pandemii, se vorbește de valul al treilea. De un an, eu nu mai merg la niciun spectacol. Am văzut cîteva astă vară, și cîteva acum. Și zeci pe online. Sînt împietrită. Ca întotdeauna în fața marilor suferințe din viața mea. Am încercat să plîng, să țip, să descarc cumva acumularea durerii. Și a ceea ce va urma de aici. Nu reușesc. Nu mă lamentez. Nici asta măcar. Abia acum simt că nu sînt pregătită, și că nu sîntem. Că nu se termină aici dezastrul. Am spus și eu de atîtea ori în acest an că sănătatea este decisivă. Dar nu suficientă. În Franța, numărul depresiilor grave declanșate în altfel de valuri în rîndul artișilor este enorm. În Marea Britanie, Italia și Germania, la fel. Muzicienii din Orchestra de la Metropolitan Opera din New York nu cîntă de aproape un an. Această instituție reper pentru spectacolul de operă nu este finanțată de stat, trăiește din sponsorizări. Ca multe altele. Și nu a trăit rău deloc. Pentru orice solist sau instrumentist, a ajunge să cînți la MET este mai mult decît un vis. A te menține într-o distribuție, într-un repertoriu, în orchestră, a fi rechemat pentru colaborare înseamnă o parte esențială în realizarea profesională, în lansarea sau impunerea în topul cel mai prestigios. Pentru orice spectator din lumea asta, a avea un bilet la MET, a vedea o punere în scenă în armonie cu secolul în care trăiești, decoruri, costume, lumini, mașinării, și mă gîndesc la construcția lui Lepage din Inelul de aur – prima parte a tetralogiei lui Wagner, a putea să-i vezi și să-i asculți pe cei mai mari artiști, să urmărești performanțe cu totul excepționale, toate astea și multe altele fac parte din misterul și fascinația MET-ului. A Scalei din Milano, a Coventgarden de la Londra. De un an, candelabrele somptuoase de la MET nu s-au mai aprins. Liniștea absolută a luat locul muzicii și a muncii enorme, de o viață, din anii copilăriei, a tuturor artiștilor. Muzicienii de primă clasă, aleși pe sprînceană, supuși mereu perfecționării, audițiilor, concursurilor, nici nu mai pot cînta, nici nu au vreun venit. Practic, unii dintre cei mai valoroși muzicieni sînt șomeri. Soprana Angela Gheorghiu, adorată pe toate scenele, iubită la MET, a ținut un concert de susținere și pentru strîngere de fonduri pentru colegii ei de la Opera din New York. Angela Gheorghiu a cîntat pe scena Ateneului român din București, muzicienii, dintr-o sală de la New York. O Gală. Un gest, un strigăt, un fapt concret pentru ajutor moral și financiar. Și alte nume mari și-au exprimat solidaritatea și au încercat formule de ajutor. Jonas Kaufmann a ținut un discurs cu totul tulburător înaintea unui concert din Spania. Ricardo Mutti a formulat desantul asupra culturii și umanității, în esență, la sfîrșitul Concertului de Anul Nou de la Viena. În fiecare zi, scriitori mari, actori, muzicieni, oameni de cultură de toate vîrstele, din toată lumea asta mare și diversă își strigă, pur și simplu, această nenorocire. Și nu este doar a lor. Este nenorocirea noastră, a tuturor. Singurătatea sapă tranșee. Dar nu pentru salvare. Nu asta este salvarea. Care? CUI ÎI PASĂ CU ADEVĂRAT? Se sting profesiuni, voci… Mi-am amintit de Moartea unui comis voiajor. Doar performanța unui actor mare salvează dispariția unei meserii. Dar cine îl salvează azi pe actor ca să nu „moară“? Cînd am revăzut Moartea unui comis voiajor de la Teatrul „Bulandra“, sala Izvor, a fost la un interval mai mare față de primele reprezentații. Cînd l-am văzut prima oară, era fragil. Am simțit, însă, jocul lui Victor Rebengiuc. Am simțit finețea și dramatismul, neputința absolută a acestui Willy Loman, deruta fantastică în fața lui „azi“ cu toată suita lui de incertitudini. Am urmărit cu emoție relația, de aici, cu Mariana Mihuț, Linda. Nu este prima oară cînd îi văd împreună. Mi s-a părut că nerostitul are ceva mai prețios de data asta. Dedesubturile concrete ale conviețuirii, subtilitatea ce aduce și ține oamenii împreună zeci de ani, poezia privirii, împietrirea expresiilor, disperarea au invadat scena și mi-au bîntuit sufletul.

Mai este ceva. Ce am ob – servat de atîtea ori, și din nou cînd am revăzut spectacolul de la „Bulandra“. Forța unui actor, și nu numai legenda legată de numele lui, ajunge să atenueze din erori, să aducă o atmosferă fantastică dintr-o întoarcere, dintr-o enormă tăcere, dintr-o oprire. Victor Rebengiuc nu se rușinează de banalul său personaj, de povestea simplă și atît de des întîlnită, de rupturi, de conflictele și tensiunile directe, primare și prea puțin filosofice pe care Willy Loman le are. Este un substrat uman extrem de puternic în jocul lui Victor Rebengiuc care ține sala într-o liniște răscolitoare. Este o însoțire actor-spectatori emoționantă. Publicul nu stă cu gura căscată la acțiune. Nu e nimic surprinzător acolo sau sofisticat-solicitant. Publicul reacționează la ce și cum este Willy Loman al lui Victor Rebengiuc. La suita de gesturi, cuvinte, priviri și revolte care conduc, fără convulsii, la finalul tragic. La amestecul de disperare și sfîșietoare neputințe, ale noastre, ale tuturor, ale relațiilor noastre. De unde știi ce leagă sau dezleagă un cuplu? Rețetele sînt vorbe în vînt spulberate de realitatea vieții. De fiecare minut de conviețuire. Ceva din acest mister, din tîlcul legăturii de o viață dintre un bărbat și o femeie dă o coordonată solidă spectacolului în felul discret în care Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț spun povestea lui Willy și a Lindei Loman. Este un drum care nu se rătăcește la răscruci. Este un cod înțeles numai de cei doi. Amestecul de forță și vulnerabilitate, de acceptare a figurii aparent de plan doi, care susține, însă, absolut tot ce se întîmplă în prim plan, concretul acțiunii soțului său, dar și visele sale, fac un personaj foarte special din Linda, așa cum o interpretează Mariana Mihuț. Acel pas smerit al femeii în spatele bărbatului iubit.

Ceea ce face Victor Rebengiuc, și mai ales cum, este esențial în spectacol. Ca și construcția ideii de cuplu. Din punctul meu de vedere, relația cu viața și cu moartea a unui cuplu, relație „comentată“ profund uman de Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, cu vibrații tulburătoare în cîteva scene este axul în jurul căruia îmi înfășor propriile disperări și neputințe de oricînd, dar mai cu seamă din acest moment prea lung pentru cît ar mai fi din viață. Astăzi, nu mai există niciun comis voiajor care să o ia din casă în casă pentru a vinde ceva și a trăi. Astăzi nu mai este nici scena pe care un actor să prindă miraculos drama unui om de pe pămînt.