Ultimul film al lui Aaron Sorkin cu un titlu de western spaghetti vine ca turnat în contextul actualelor conflicte sociale lăsate moștenire de administrația Trump, asaltul de la Capitoliu, mișcările revendicative ale celor de la Black Lives Matters, mișcări care relevă o Americă tot mai scindată. Aaron Sorkin coboară pe firul istoriei recente și înregistrează un astfel de moment ocazionat de protestele de la Convenția Națională a Partidului Democrat sub președinția lui Lyndon B. Johnson. Protestatarii vizau războiul din Vietnam, cu creșterea deopotrivă a numărului de tineri cetățeni americani înrolați în acest război impopular și a numărului de victime americane, ajuns la circa 1000 pe lună în 1968. Anul a fost unul tumultos, marcat de asasinarea lui Martin Luther King Jr. în aprilie, activistul de culoare lansând un discurs istoric cu Beyond Vietnam, precum și a lui Robert F. Kennedy în luna iunie. Venirea la putere a republicanului Richard Nixon, și schimbarea echipei, incluzându-l pe procurorul general a condus la o reglare de conturi și la transmiterea unui mesaj de forță, autoritarist. De partea cealaltă a baricadei se află activiștii anti-război, calificați drept „stânga radicală în costume diferite“, am remarcat grija lui Sorkin de a evita cuvântul „comunist“, o acuză foarte populară în anii ’50, moștenire a mccarthysmului și a epocii Hoover. Cine sunt cei șapte plus unu? Avem o prezentare a lor la începutul filmului printr-un dinamic, ingenios schimb de pase, sărind de la un cadru la altul, cu senzația că un personaj ia vorba din gură celui care tocmai a ieșit din cadru. Pe scurt, este vorba despre studenții cu figură de tocilari oxfordieni, Tom Hayden (Eddie Redmayne) și Rennie Davies (Alex Sharp), lideri ai Studenților pentru o Societate Democratică (SDS), de carnavaleștii, histrionicii Abbie Hoffman (Sacha Baron Cohen) și Jerry Rubin (Jeremy Strong), lideri ai Partidului Internațional al Tinerilor, popular-anarhicii Yippies, îmbrăcați după moda Hippies, promovând rock-ul și amorul liber cu soțiile și amantele delegaților de la congres cum o afirmă în fața unui funcționar public căruia îi solicită permisiunea de a manifesta, familistul middle class, David Dellinger (John Carroll Lynch), liderul mișcării pacifiste Mobilizarea pentru Încheierea Războiului în Vietnam (The Mobe) cu alți doi membri marcanți ai mișcării, Lee Weiner (Noah Robbins) și John Froines (Danny Falherty) la care se adaugă un fel de tarantinesc Django dezlănțuit, Bobby Seale (Yahya Abdul- Mateen II), liderul Panterelor negre, grupare radicală, care a militat pentru drepturile oamenilor de culoare concomitent cu acțiuni curative criminale și trafic de droguri, și care la începutul anilor ’70 se radicalizează devenind un partid revoluționar, de extremă stângă. Insistența lui Bobby Seale de-a lungul procesului de a se disocia de restul acuzaților, albi, are de-a face și cu tenta rasistă a mișcării îndreptate împotriva omului alb, iar Sorkin evită prudent această nuanță. Singura replică de crime story venită din partea liderului de culoare este însă suculentă: „Martin Malcolm, Medgar Bobby și Iisus, toți au murit. Au încercat varianta pașnică, noi încercăm altceva.“ De asemenea, debutul filmului ne pune cumva în fața deznodământului, noul procuror general, numit de administrația Nixon, John Mitchell (John Doman), înlocuindu-l pe Clark Ramsey (Michael Keaton) pe care-l detestă, îi convoacă pe cei doi procurori federali, Thomas Foran (J.C.MacKenzie) și Richard Schultz (Joseph Gordon-Levitt), pentru a obține condamnări consistente în cadrul unui proces care-i vizează pe liderii mișcărilor de stânga care au condus protestele de la Convenția Democrată. Legea invocată, Rap Brown, cunoscută drept Civil Obedience Act și care pedepsește traversarea graniței unui stat în vederea incitării la violență prin demonstrații de stradă sau orice alt mijloc, este prezentată ca o cale excepțională. Instrumentarea politică procesului este clară, procurorul general este un hardliner dinspre care răzbate aroganța, homofobia, ranchiuna, calificativele cu care-i încondeiază pe împricinați sunt revelatoare, „dandy shity little fairies“, „schoolboys“ ca și felul în care-l tratează pe procurorul federal: „vorbește de toți banii mei“. Încercarea moderatului Richard Schultz de a-i tempera avântul, păstrându-și în același timp șansele în vederea edificării propriei cariere, subliniază una dintre temele fundamentale ale filmului: raportul (care ar trebui să fie echilibrat !) dintre libertățile civile și autoritatea statului. Schultz admite că liderii protestatarilor sunt „vulgari, antisistem, antisociali, lipsiți de pragmatism“, altfel spus „e măgar !…și violent !…și n-are manieră !“, dar subliniază că într-o democrație consolidată acestea nu sunt infracțiuni. Fără succes!
Avocații apărării sunt William Kunstler (Mark Rylance) cu un aer șifonat-pansiv de comisar Colombo și Leonard Weinglass (Ben Shenkman) a căror tenacitate este evidențiată cu prisosință. Julius Hoffman, judecătorul impersonat de Frank Langella, vădind un început de senilitate, dar și o idiosincrasie marcată față de tinerii agitatori, traversează situații hilare și generează la situații hilare și la situații abuzive, precum încătușarea lui Bobby Seale cu un căluș îndesat în gură spre dezaprobarea generală. Confuziile repetate sunt savuroase, precum și reacțiile venite din banca acuzaților, unde în cor, pârâții anticipează răspunsul judecătorului „se respinge“, la aproape orice solicitare venită din partea avocaților apărării. Procesul, așa cum ni-l înfățișează Aaron Sorkin, fără îndoială cu o documentare serioasă, a fost o caricatură, unul marcat de ingerința politică, de lipsa de profesionalism din partea judecătorului ale cărui parti pris-uri sunt mai mult decât transparente, dar și de incidente amuzante. În fapt, regizorul combină ceea ce este oneros cu ceea ce este savuros, iar din banca acuzaților, Abbie și Jerry se comportă asemeni unor școlari puși pe șotii care sfidează autoritatea profesorului prin tot felul de glumițe, poante, trăsnăi, știind că vor primi o notă mică la purtare. Așa cum o exprimă deschis Abbie Hoffman, procesul constituie un fel de „Oscare ale protestelor“, iar ei „au fost aleși“ pentru a fi condamnați și a descuraja inițiativele altor proteste. Ulterior condamnării lor s-a stabilit că forțele de poliție și Garda Națională au declanșat violențele, însă în film lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Pe parcursul procesului, regizorul intră în detalierea evenimentelor cu inserturi filmate atunci, iar ceea ce se poate vedea este acțiunea extrem de violentă a forțelor de ordine în replică la câteva acțiuni neinspirate ale protestatarilor, iar în anumite cazuri, avem sugestia unor provocări sau reacții disproporționate. Pentru spectatorul român al acestui film, felul de a proceda al forțelor de ordine la comanda oficialilor amintește de evenimentele din 10 august 2018 din Piața Victoriei în București, cu gazarea manifestanților, cu violența îndreptată împotriva unor manifestanți pașnici, bătuți fără milă. În mod cert, pentru spectatorul american ele amintesc de protestele survenite în urma uciderii de către poliție a unor cetățeni de culoare, pornite de la moartea lui George Floyd în Minneapolis. Deși nu țin capul de afiș, discuțiile de culise, mai puțin cele ale autorităților, cât cele ale inculpaților sunt, la rândul lor, relevante. Pentru că, într-un fel, avem o imagine a acestor tineri furioși americani, în anul annus mirabilis 1968 când în Franța au loc ample manifestații studențești, iar nota lor comună este maoismul îmbrățișat cu entuziasm. Nota bene, în fruntea uneia dintre demonstrațiile pacifiste americane ale lui ’68 se află nimeni altcineva decât poetul Allen Ginsberg. Autoironic, cu replica mereu pe buze, Abbie Hoffman se face numaidecât ascultat, cu numere de standup comedy, de un comic nebun. „Pletoșii psihedelici de stânga și drogații vor insista ca următorul președinte să nu ne mai trimită prietenii la măcel.“ Numai că reprezentanții diferitelor facțiuni stângiste intră repede în conflict pe teme ideologice. I se și reproșează lui Abbie de către serios-dramticul, ezitantul Tom Hayden, că duce în deriziune idealurile mișcării contestatare și viitorul lor politic, că „revoluția culturală“ pe care o profesează nu este totuna cu „revoluția“. Prudent, Sorkin nu intră prea mult în detalii, conciliindu-i, în final, pe tinerii leftiști. Erau de luat în serios acești tineri? Reprezentau ei o amenințare concretă la adresa statului de drept pentru a fi tratați cu toată severitatea? Sau, punând altfel întrebarea, reprezentau ei o alternativă viabilă în politica americană a momentului? Diferența, cu siguranță, o face o democrație autentică.