Mircea Anghelescu – 80. Istoria literară ca Bibliotecă vie

Nu a trecut neobservat remarcabilul efort creator depus de Mircea Anghelescu în ultimul deceniu și jumătate, la o etate la care, de regulă, criticii și istoricii literari mai fac numai școală și trăiesc din acumulările anterioare. Literatură și biografie (2005), Mistificțiuni – Falsuri, farse, apocrife, pastișe, pseudonime și alte mistificații în literatură (2008), Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea (2013), Lâna de aur. Călători și călătorii în literatura română (2015), Am fost martor. Istoria literară ca depoziție (2018) și O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă (2019) sunt tot atâtea titluri care s-au bucurat de succes critic și au suscitat dezbateri în mediile de specialitate, în pofida faptului că, din păcate, nu prea mai avem astăzi – după cum nota cu amărăciune, mai demult, Nicolae Manolescu – o piață a ideilor literare.

Explicația acestei creativități intelectuale impresionante a lui Mircea Anghelescu (imposibil de ignorat, în pofida discreției și a sobrietății sale personale) este, cred eu, dublă.

Pe de-o parte, trebuie să vorbim – cum am mai spus, într-o altă împrejurare – despre claritatea gândirii lui Mircea Anghelescu și extraordinara sa capacitate de a opera simultan pe ambele planuri ale istoriei literare: analiza și sinteza. Noile perspective teoretice și disciplinele conexe cercetării literare propriu-zise (istoria mentalităților, imagologia, antropologia) joacă acum un rol tot atât de important, în gândirea profesorului, ca, odinioară, descoperirea de noi documente sau amănunte biografice, după cum ediția critică sau științifică a unei opere poate fi începutul legitim al unei noi interpretări. Nici una din aceste modalități nu îi este străină lui Mircea Anghelescu, al cărui discurs, totuși, nu se rezumă la vreuna din ele. Posibilitatea de a pendula fertil între lectura strânsă și rama mare a istoriei literare, de a explicita și de a încadra, dă elasticitate și suplețe textului istoricului literar, fără a-i diminua conținutul de superioară pedagogie culturală. Este, cu toată discreția pe care și-o impune profesorul, ștafeta călinesciană asumată astăzi, într-un alt context teoretic și cu alte mijloace critice.

Fiecare dintre titlurile citate – și care nu reprezintă, repet, decât „recolta“ bibliografică a ultimilor ani – aduce un nou punct de vedere asupra unei teme, epoci sau categorii literare. Unele, cum a fost Mistificțiuni, au reprezentat o premieră chiar în contextul european al problemei, în care sintezele de acest tip sunt, totuși, mai numeroase. Mircea Anghelescu a cartografiat aici, cu siguranță de maestru, această paradigmă hibridă și „alunecoasă“, înarmat cu un bagaj teoretic de ultimă oră, cu ajutorul căruia a plasat decupajele din literatura noastră într-un context comparat. Sinteza sa de pionierat absolut, la noi, a creionat o istorie tipologică a mistificărilor literare la români și, în același timp, a elucidat aspectele teoretice pe care le ridică falsurile literare, a căror condiție este diferită de cea a falsurilor materiale și al căror destin în conștiința publică este, câteodată, strălucit. Alte cercetări, cum este Literatură și biografie, au oferit o demonstrație implicită, pornind întotdeauna de la cărți și existențe scriitoricești concrete, a permanentei înnoiri a istoriei literare. Ba, mai mult, în epoca Internetului, a bibliotecilor digitale, cercetările lui Mircea Anghelescu au desfășurat un convingător expozeu al potențialului cognitiv și, de ce nu?, al necesității absolute a istoriei literare. A unei istorii literare deschise, firește, către noi metode de lectură, către alte problematici ale textului, către nebănuite implicații ale literaturii în societatea contemporană.

Iar această uluitoare creativitate de senectute (sau, dacă preferați, anduranță a studiului literaturii) nu vine pe un teren gol. Opera de tinerețe și maturitate a lui Mircea Anghelescu – din care le citez numai titlurile de referință: Preromantismul românesc (1971), Literatura română și Orientul (1975), Scriitori și curente (1982), Ion Heliade Rădulescu – o biografie a omului și a operei (1987), Cămașa lui Nessus. Eseuri despre exil (2000) – îi asigurase un loc distinct, atât între profesioniștii istoriei literare, în general, cât și în cercul restrâns al specialiștilor în literatura secolului al XIX-lea. Acolo unde, în pofida colegialei concurențe cu mai vârstnicul și regretatul Paul Cornea sau cu colegul de generație Mihai Zamfir, Mircea Anghelescu a reușit să configureze și să impună concepte (cum ar fi, de exemplu, preromantismul), perspective (cea a relațiilor literare, cunoscute dar și nebănuite, cu lumea arabă) și idei care au schimbat definitiv modul în care privim astăzi începuturile literaturii noastre moderne, și nu numai.

Însă darurile criticului și istoricului literar și amplitudinea angajamentului său în interpretarea literaturii sunt numai unul dintre „motoarele“ acestei creativități sistematice, care l-a impus pe Mircea Anghelescu drept unul dintre cei mai de seamă reprezentați ai cercetării literare românești de azi. Celălalt îl reprezintă elementul care, în fond, constituie „marca“ sa înregistrată, în tabloul atât de divers al istoricilor literari ai generației sale. Este vorba despre cultul Bibliotecii. Mai exact, al istoriei literare ca întrupare vie a spiritului Bibliotecii.

Puțini au făcut la noi, în ultimele decenii, un elogiu mai profund al Bibliotecii ca instituție vie și imagine ideală a lumii, decât Mircea Anghelescu. Al Bibliotecii și al corolarului ei implicit, Școala. Pentru profesor, Biblioteca nu e un tezaur pios al antichităților moarte, ci un atanor al cunoașterii vii. Nu un spațiu al refugiului din fața istoriei, ci, dimpotrivă, „locomotiva“ demersului de ordonare ideală a lumii, a memoriei, a tradiției. Pe cale de consecință, actul critic, la rândul său, nu are sens decât în această perspectivă, a edificării continue, a fecundei întâlniri între individualitatea interpretului și universalitatea cunoașterii, cristalizată în Bibliotecă.

De aici, din această profundă convingere a lui Mircea Anghelescu în valențele înnoitoare ale studiului pe text, provine și militantismul lui critic și istorico-literar. Militantism discret și eficient, salutar tocmai în condițiile în care s-au auzit, în ultimii ani, destule voci care proclamă strident decesul istoriei literare. Contestație care vizează atât istoria integrală a literaturii, de la origini până în prezent, cât și istoria literară în sine. Că exponenții contestației sunt critici care fie nu au parcurs defel aspra încercare a istoriei literare, fie sunt angrenați în proiecte colective de natură lexicografică sau enciclopedică, e mai puțin important decât faptul că ignoră qualia disciplinei. Care este actul de valutare diacronică a literaturii, adică de selecție critică a valorilor.

Mircea Anghelescu propune, în acest context, prin întreaga sa operă, tocmai o pledoarie în favoarea istoriei literare și a noului ei rol, în lumea informației virtuale și a primatului prezentului absolut: „Critica «de întâmpinare», critica literaturii care se scrie și se publică sub ochii noștri nu este numai depoziția unui martor, ci și intervenția unui combatant, a unui actor într-o piesă contemporană; istoricul literar, care comentează cărți ale unor autori dispăruți și adaugă interpretării propuse de criticii de atunci propriile sale opinii, formate ca urmare a unor evoluții, apariției unor noi perspective sau documente, este martorul pur și simplu, martorul apărării de obicei, care motivează și solicită tribunalului o sentință mai nuanțată sau mai favorabilă“ (Am fost martor). Un rol, de prisos să subliniez, indispensabil în circuitul viu al interpretării literaturii, și pe care cantitatea de texte nou-apărute, noile perspective interpretative ori erodarea poziției de autoritate a comentatorului nu ar trebui să îl descurajeze, ci, dimpotrivă, să îl facă încă și mai necesar. Istoriografia literară devine ea însăși parte a literaturii vii, într-o relație biunivocă de interpretare, din care câștigă modul nostru de înțelegere a scrisului și cititului.

Avem în Mircea Anghelescu un magistru, un model și, dacă-mi este permisă sintagma neacademică, un stâlp de Bibliotecă, ale cărui cărți ne sunt, cel puțin nouă, celor care ne îndeletnicim cu interpretarea literaturii, un reazem și un îndemn.