Poeme de Angela Marcovici

***

internetul este un fel de eutanasiere

pe care o observi, nu o practici.

aș vrea chiar să o practic

***

nu toți pot întrebuința tehnica

virtuală, defensivă, fără orgoliu, fără spate

nu toți au părinți nevăzuți,

majoritatea se insinuează ca pisicile

cu ochii verzi în întuneric

cei puțini nu sînt ape curgătoare

limpezi, reci, sfîșiate

nu toți vin pe pămînt atenți

cei puțini sînt șerpi și păsări

în noaptea apei

în umbra mînăstirilor

și nu au sutana neagră pe ei

pentru a fi recunoscuți

nu toți sînt balene, delfini sau pești spadă

nu toți se pot reproduce prin alte părți

nu toți respiră

nu toți mor sufocați de spaimă

***

cei puțini spun:

dacă nu ar fi existat Cristos

noi toți am fi fost acum

niște Don Quijote

***

o fetiță s-a născut în iesle

avea mâinile lungi și subțiri

fără unghii

avea păr negru pe frunte

și fruntea îi era îngustă

avea pieptul slab, plămânii slabi

sânii micuți și palizi

buze umflate și reci

burta cu un băiat înăuntru

sexul negru

picioarele lungi ca moartea

boala se juca pe pielea ei

cu lumini și umbre

dirijate de strigătul mamei

și de țipătul scurt al tatălui

sexul îi era o linie perfectă

un drum făcut, un instrument

putea fi un laser sau o șuviță de salivă

ce curge dintre buze

când simți prada

***

singurătatea este un animal

o puma, un tigru

este agresivă, sîngeroasă, te atacă

pe la spate

în mîini cu cuțite zgrunțuroase

ce-ți intră în spatele frunții

te înconjoară de la distanță

fără iubire

trebuie să te pregătești

să faci instrucție pentru

a o privi în ochi

în genunchi să stai în fața ei

cu ochii întunecați și lucioși

cu cearcănele pustii

să privești în gol

***

voi primi de la soră-mea o fustă

splendidă, transparentă

de culoarea soarelui cînd arde

și cu alte culori ce se insinuează pe acolo

ochii mei vor deveni mai întunecați

***

bagă-ți întunericul în ochi

niște picături de ploaie

tu să nu mai vezi nimic

tu să vezi nimicul

cum vine încet ca o pasăre

și îți împunge ochiul

cum își picură otrava nevăzută

să fie o pasăre insistentă

un profet cu penisul perfect

îmi curge din ochi întuneric

are și ochiul tehnica lui

o absență

ce se întoarce

o oboseală a frunzelor

ce cad de pe ramuri toamna

venele lor negre și verde închis

sînt scumpe

mărfuri așezate pe pămînt

de negustori necunoscuți

***

zgîndărim gardul de la spital

cu spinii florilor aduse pentru bolnavii noștri

ne adunăm toți cu tandrețea asemănătoare cu a

mamelor feline

pe mine pune-mă într-o vază cu scaieți imenși

să mă cunosc pînă la capăt

aproape am reușit

dar a fost penibil

copacii de la fereastră se clatină

și ard în amurgul constrîns la frumusețe

copacii îndepărtați sînt ai Tăi

suav este cel tînăr

cel bătrîn este vaus

mi-e greață, vărs, bate vîntul

și vine frigul odată cu singurătatea

***

dacă vine pe drum un cal și-un călăreț

ne supărăm pe drumul negru și fin

plopul a rămas drept și ridicat pînă la cer

dacă vorbești cu iubitul tău faci semne pe cer

și semnele se transformă în tunete, fulgere și ploaie

de primăvară

cresc flori în abdomen și în piept

nimic nu este cumplit, îngerii nu sunt cumpliți

ai rămas fără cuvîntul pe care ți l-a furat

cel ce traversează strada îngustă

semafoarele îți arată că ești numai pe roșu

vocea este catifelată

se strîng de pe jos frunzele galbene, moarte

frumusețea este acest gunoi din frunze galbene,

moarte

ce aduc parfumul trecutului însetat de imagini

fumurii

***

mergem pe bulevard și blocul din față se

prăbușește

se tîrăște după noi

ne vedem totuși de drum

multe animale subterane ies la suprafață

pisici negre, șobolani îmblăniți în mătase cenușie,

purici metalici ce zboară de la stînga la dreapta

în roiuri dese și se face ceață

ceața îmi dă o liniște mare

ceilalți se uită și ei liniștiți la dărîmături

se îmbracă, se dezbracă și lucește ceva sînge

îmi amintesc de bloc

probabil, ceva se întâmplă dar nu se înțelege nimic

ne desprindem unul de altul

scoatem armele cu mîinile

dar mîinile sunt cele mai bune și mai dure arme

el vorbește încet cu Giovanna cea mică, cît un

ghiocel

ce răsare din zăpadă și se umple de gingășie

chemăm la 112 salvarea și vin jandarmii

unele lucruri le rezolvi numai cu mîinile tale“ îi

răspund

coșmarul blocului prăbușit ne ia mințile

și dintr-odată zărim cum se înalță blocul

drept

(din volumul în pregătire Păsările pe cer, țipă)