Un mediator cultural

Reunirea articolelor de critică și istorie literară, publicate inițial în revistele culturale, în volume e dezirabilă cu două condiții. Mai întâi, textele respective trebuie să nu fi fost unele circumstanțiale, ocazionale sau, prin genul lor, contextualizate, așa cum se întâmplă de pildă cu articolele de ziar. O diferență între articolul de ziar și cel publicistic (unii continuă să le confunde) este că primul ne spune mai mult despre evenimentul zilei care tocmai a trecut, fiind înlocuit de cel al zilei următoare, în timp ce tableta publicistică este importantă mai ales prin unghiul personal și stilistica autorului ei. Iată de ce textele publicistice se pretează de obicei reunirii lor în volume, pe când cele jurnalistice, mult mai rar. O a doua condiție este ca autorul articolelor critice să fi avut un plan și un proiect de ansamblu, pe care textele publicate la date diferite să le ilustreze. Astfel, articolul lui iese din sfera efemeridelor revuistice și intră în logica de construcție a unei cărți în al cărei sumar se include. Am mai spus-o și altă dată: revistele culturale sunt atât de necesare unei literaturi și unei culturi și fiindcă ele constituie „ateliere“ de creație artistică și gândire critică.

Hexagonale, cartea lui Vasile Spiridon anunțată ca un prim volum, cuprinde, după cum arată autorul într-o notă introductivă, texte apărute în mai multe reviste, majoritatea în România literară (titlul cărții preia de altfel titlul rubricii de aici), restul în „Ateneu“, „Convorbiri literare“, „Vatra“, „Hyperion“, „Antiteze“ (prima serie), „Dacia literară“, „Studii și cercetări științifice. Seria: Filologie“. Cu o bună postfață de Adrian G. Romila și o „pre-cuvântare“ de Constantin Dram ce ar fi putut lipsi, volumul e structurat în patru secțiuni, fiecare dintre ele utilizând în titlu cuvântul Hexagon. Prima, Francezi din Hexagon, este cea mai puțin convingătoare, nu fiindcă n-ar fi bine scrisă, ci pentru că materialul ei nu poate fi unificat sub formula din titlul capitolului. Oricât de francezi din Hexagon ar fi trubadurii și Roland Barthes sau Cyrano de Bergerac și Apollinaire, articolele despre ei, interesante, nu fac corp comun. Secțiunea pare a utiliza un criteriu exterior pentru a servi intenției editoriale. Bun este portretul făcut lui Apollinaire, cel „mal-aimé“, cum își spunea, dus cu o anumită întârziere la groapă, „din cauza aglomerației iscate după declararea Armistițiului din 11 noiembrie [1918]“. „Neiubitul“ murise pe 9 și când, în sfârșit, pe 13 convoiul mortuar s-a pornit spre cimitirul Père-Lachaise, el s-a intersectat cu oameni strigând frenetic À bas Guillame!, totuși nu la adresa defunctului, ci a împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei, proaspăt abdicat. Grotescul situației nu avea cum să nu fie speculat literar. Într-o paranteză, mereu atentul la noutăți Vasile Spiridon consemnează: „Recent, chiar a apărut în Franța tragicomedia de un suprarealism reformat À bas Guillaume, scrisă pentru a comemora centenarul celui mai mare poet francez al primelor două decenii ale secolului al XX-lea și al unuia dintre cei mai interesanți autori canonici ai literaturii din Hexagon. Personajele – patru femei și patru bărbați – refac în chip fidel parcursul biografic al celui care se simțea «neiubit».“ (p. 34).

Urmează cele mai bune secțiuni din carte, prima cuprinzând treizeci de pagini dedicate anului 1968, a doua purtându-ne prin mai multe expoziții vizitate de autor. Calitățile criticii lui Spiridon sunt pe deplin manifestate aici; și ele țin atât de orizontul cultural larg al autorului, cât și de atenția la detalii care sunt (sau pe care el ni le face) semnificative. Criticul și istoricul literar se prezintă ca un cititor mereu curios intelectual și trăind cu un grad de intensitate experiența culturală. Asociem de regulă critica de identificare cu un anumit scriitor pentru a cărui operă criticul are o vibrație specială. La Spiridon, identificarea e, așa zicând, multi-direcționată, criticul „locuin ­ du-și“ spațiile livrești în mod alternativ sau uneori concomitent. Formula cărții de față servește bine această disponibilitate critică, autorul punând mai întâi în relație evenimente istorice petrecute în anul-reper 1968 (în secțiunea a doua), iar în următoarea, făcându-ne literalmente invidioși pentru a nu fi văzut și noi expozițiile pe care le descrie minuțios. În primul caz, elementele pe care se aplică textul, pentru a le pune în relație, sunt pe „orizontala“ unei perioade istorice, anul 1968 fiind unul de final de ciclu cultural-istoric în Franța. Anul Primăverii de la Praga, cu un sfârșit tragic pentru dorința colectivă de reformare a socialismului în Cehoslovacia (așa cum se întâmplase și cu revoluția maghiară din 1956), este același cu anul „psihodramei“ din Franța lui de Gaulle, cum a numit-o Raymond Aron, într-o carte apărută chiar atunci, La révolution introuvable. Réflexions sur les événements de mai (la Fayard) și reeditată în 2018 (la Calmann-Lévy). Aron a trăit evenimentele lui mai 1968 cu „indignare“; a și explicat resorturile acesteia, deși în mai multe puncte era de acord cu studenții insurgenți. Reproșurile care i s-au făcut prin prisma unei pretinse idolatrii față de de Gaulle sunt infirmate de critici formulate net și aprofundate în carte. Are dreptate Spiridon să numească asemenea critici drept un veritabil „rechizitoriu“ adus gaullismului: „Majoritatea celor care sunt legați de Stat în Franța – scrie Aron –, parlamentari sau funcționari, dau impresia că posedă în ei ceva din măreția lui Ludovic al XIV-lea. Atunci când suveranul însuși adoptă un stil de Rege Soare, și micii regi se orânduiesc unii sub alții până la nivelul cel mai de jos al ierarhiei“. Și mai clar: „Regimul nu a creat această centralizare administrativă cu totul aberantă, ci a agravat-o. Mai mult, a suprimat toate supapele de siguranță, a redus sau a suprimat dialogul cu Parlamentul, cu partidele și cu sindicatele. Franța suferă de slăbiciunile tuturor corpurilor intermediare, slăbiciune pe care mediul gaullist de exercițiu al autorității o accentuează inevitabil“. Criticul român rezumă totodată critica făcută de Aron mișcării studențești, adăugând, cu perspectiva celor 50 de ani trecuți de la evenimente, că era vorba și de o modificare de paradigmă („trecerea de la epistema de tip modern la aceea de tip postmodern“). Iată-l pe Aron, cu care Spiridon empatizează în mod vădit, într-o viziune mai degrabă conservatoare asupra societății și mentalității, făcând critica lui mai 1968, în rezumatul autorului nostru: „studenții trebuie să intre în universitate pentru a învăța, nu pentru a răsturna societatea. Un profesor cu asemenea vederi, care a putut fi catalogat drept reacționar și chiar fascist, nu avea nimic împotriva ideii de a răsturna societatea, dar, dacă ei doreau neapărat, nu înțelegea ce caută la universitate, unde nu trebuie să se abuzeze de politică. Cel care dăduse Dix-huit leçons sur la société industrielle (1963) amintea tuturor că societatea modernă posedă, pe lângă un proiect democratic egalitar, și unul de productivitate. Or, productivitatea implică organizare, disciplină, ierarhie și competiție, care vin în contradicție cu aspirația egalitaristă. Desigur că nu toți tinerii angajați în competiția vieții vor reuși să se realizeze și, refuzând examenele, ei resping de fapt competiția, care este legată de democrația însăși.“ (pp. 83-84). Indiferent dacă suntem pe poziția critică a lui Raymond Aron sau nu, se observă actualitatea, și încă frapantă, a acestor evaluări și după jumătate de secol de la formularea lor. Critica lui Aron făcută momentului mai 1968 poate fi translată, fără probleme, în spațiul de dezbatere al universităților nord-americane de astăzi, în tensiunea aceleiași opțiuni între meritocrație și egalitarism. În acest fel, analiza evenimentelor din 1968 pe „orizontală“ temporală este plasată pe „verticala“ raportării la întâmplări și evenimente din anii recenți. Criticul român face „naveta“ între trecut și prezent, marcând actualitatea unor teme și, în același timp, această particularitate a unor episoade recente: ele par déjà-vu ori, pentru cei care nu participă direct la ele, déjà-lu.

Spiridon scrie remarcabil și articolele mai scurte și mai „focalizate“ din secțiunea Spații expoziționale hexagonale, făcându-mă, cum spuneam, invidios pentru a nu fi văzut, la fața locului, L’Arhipel du Goulag d’Alexandre Soljénitsyne – un séisme littéraire (în mai-decembrie 2017) sau Hugo à la une (septembrie 2018-ianuarie 2019). Informat și informându-se suplimentar, cu bucuria de a vizita asemenea expoziții și a împărtăși altora felul său propriu de a le vedea și a le înțelege, autorul rămâne același veritabil mediator cultural. Iar în secțiunea finală, Români în Hexagon, vor fi recitiți autori din mai multe generații, de la Tristan Tzara la Livius Ciocârlie, după ultimul text inclus în volum, scris la Bordeaux demult, în decembrie 1997, criticul trăgând cortina.