Un scrib meticulos

Lactanţiu e apologet, adică jumătate de creştin de-a călare pe jumătate de păgîn, în virtutea unei încrucişări bizare: în pielea barbarului cu convingeri politeiste s-a înfipt căpuşa credinţei bolînde în învierea lui Iisus. Un asemenea barbar stă cu un picior în filosofia greacă şi cu celălalt în literatura latină, arta lui fiind de a le împleti pentru a le îngenunchea în faţa „nebuniei întru Hristos“. Dansul lui pe sîrmă cere nu doar erudiţie din izvoare antice, dar pe deasupra o netăgăduită graţie în mînuirea nuanţelor mici, spre a nu provoca indignări crîncene. Pe marile cauze le propovăduieşti cu distincţii fine, nu izbind în poarta cetăţii cu berbecul revelaţiei. În caz contrar, vei avea soarta lui Petru: răstignit cu capul în jos.

De altfel, majoritatea apologeţilor nu au sfîrşit bine, căzînd fie sub securea călăului, fie sub gheara fiarelor. Romanii i-au privit mereu cu dezgust, ca pe nişte calici lipsiţi de har retoric, ca pe un soi de zărghiţi îndrugînd baliverne smintite. În ochii lor, un apologet era un doctrinar improvizat, atins de morbul eclectic de a pune în aceeași oală ideile lui Platon, meditațiile lui Cicero și scrisorile lui Pavel. Din așa amestec nu putea ieși decît o aschimodie teoretică, de aici cruzimea cu care calicii crucii au fost căsăpiți în secolele I-IV după Hristos. Dar, peste două secole, calicimea își lua revanșa: în 529 Iustinian interzicea prin edict imperial școlile grecești, iar adepții Sfîntului Duh decapitau statuile zeităților grecești, spre a le lua, odată cu nimbul cefalic, puterea de a înrîuri gloata autohtonă.

Lactanțiu nu a murit în ghearele fiarelor, ci a sfîrșit de bătrînețe la Constantinopol, după ce, fugind de persecuțiile de la Roma, s-a bucurat de grija proteguitoare a împăratului Constantin. Opera lui principală, Instituțiile divine, este o mostră de galimatie mediocră, în cuprinsul căreia vezi cum un proaspăt convertit vorbește despre Hristos în limbajul lui Platon. E trăsătura tipică a apologeților, de la Iustin Martirul pînă la Tertulian: neavînd un jargon pe măsura religiei pe care vor s-o răspîndească, se exprimă bălțat într-un amalgam de dialecte cu iz doct. Teoria lor e izbitor de debilă, lipsită fiind de muchiile clare ale dogmelor creștine de mai tîrziu. În afara învierii lui Hristos, punctul arhimedic al învățăturii creștine, pe care apologeții apasă pînă la sastisire, restul plutește în ceața începuturilor, într-o cîrpeală de noțiuni luate din toate părțile.

Lactanțiu nu face excepție. Este un autor de formație profană, cu precădere literar-mitologică, făcînd uz de limba predecesorilor în scop de propagandă creștină. Să vorbești despre minuni, prooroci și parabole în termenii lui Seneca e cum ai descrie zborul păsării cu cuvintele presocraticilor. Inadecvarea e lucie. La apologeți vedenia creștină rătăcește despuiată, fără veșmîntul noțiunilor pe potrivă. E cazul clasic în care o idee apare mai înainte ca epoca să-i poata da un nume pe măsură.

Volumul de față este varianta prescurtată a Instituțiilor divine, așadar o „epitomă“ menită a înfățișa lapidar ceea ce Lactanțiu perorase pe larg în cele șapte volume ale ediției princeps. Abrevierea pe care el însuși o face este o cernere la sînge a materialului din opus magnum: zgura divagațiilor este dată la o parte sub rigoarea imperioasă a lui brevitas: scurtime concentrată în fraze puține. Epitoma a fost scrisă în intervalul 313-315 d.H., iar Ieronim, traducătorul Vulgatei, contemporan cu Lactanțiu, l-a considerat un pastișator al dialogurilor lui Cicero. De altfel, în Renaștere, Lactanțiu a fost numit un „Cicero creștin“.

Epitoma e cu neputință de povestit: amalgamul de detalii privind mitologia greacă, istoria Romei sau personajele ei politice fac din volum o tiradă fără virtuți filosofice. Lactanțiu nu are în minte decît un gînd: să dezvăluie singura religie adevărată, cea a lui Hristos, dar pentru asta se lansează într-o incursiune apăsat morală, despre binefacerile pe care le aduce în viață modelul cristic. Nu lipsesc criticele aduse lui Platon, Socrate sau Zenon, mici diatribe al căror accent e de cîrteală în numele Sfintei Scripturi. Lactanțiu te convinge numai în măsura în care îi împărtășești premisele. Altminteri, cleveteala lui e precum o predică neconvingătoare. Divagațiile din Instituțiile divine sunt înlocuite aici cu digresiuni despre unicitatea lui Dumnezeu, despre providență, miracole, viață virtuoasă sau nemurirea sufletului.

Termenul-cheie în volum este cel de divinitas, în vreme ce natura umană (humanitas) este redusă la milă (misericordia), în care Lactanțiu vede virtutea supremă (summa virtus). În comparație cu morala greacă, unde accentul cădea pe curaj, pe cunoaștere și cumpătare, creștinismul vine cu două inovații: rușinea față de trup și mila față de semeni. Pudoarea și compasiunea nu sunt atribute al spiritului grec, cu atît mai puțin ale cetățenilor romani. Vîltoarea vieții în Atena sau Roma nu avea habar de sentimente moi. Zenon considera mila ca fiind o boală a sufletului, iar dacă Policlet ar fi știut de pudoarea trupească, nu ar mai fi creat capodopere precum Diadumenul sau Doriforul.

Să mă opresc la două teme din Epitomă. Prima privește falsa filosofie pe care grecii, în pretinsa lor ignoranță, au plăsmuit-o secole la rînd. În opinia lui Lactanțiu, dacă grecii au gîndit greșit este pentru că nu au putut prevedea ivirea lui Hristos, căci dacă ar fi știut s-ar fi convertit fulgerător, spre a crede într-un zeu care urma să apară. De aceea, chiar dacă Platon poate fi considerat părintele tuturor ereziilor de care mai tîrziu va fi zdruncinată biserica, nu se poate tăgădui că el, alături de ceilalți filosofi greci, a pregătit terenul pentru triumful adevărului cristic. Iată cum adevărul poate dospi pe un sol brăzdat de idei false. „Sunt fără număr vorbele și faptele filosofilor prin care s-ar putea demonstra lipsa lor de înțelepciune. Cum nu putem să le enumerăm pe toate, sunt de ajuns cîteva. Este suficient a se înțelege că filosofii nu au fost niște învățați nici în ce privește dreptatea, pe care o ignorau, nici în ce privește virtutea, pe care o deformau. Și atunci, ce pot să învețe cei care își mărturisesc adesea propria ignoranță?“ (p. 139). După aceste înțepături, Lactanțiu se aruncă într-o lungă filipică împotriva lui Anaxagora, Democrit, Empedocle și Socrate, pe motiv că toți își mărturiseau neputința de a afla adevărul.

A doua temă privește iminența judecății finale. Lactanțiu era încredințat că sfîrșitul vremu ­ rilor era aproape: „Cu adevărat timpul acesta este foarte aproape, în măsura în care se poate desprinde din calculul anilor și din semnele prezise de profeți. Și cum sunt nenumărate cele ce s-au spus despre sfîrșitul lumii și încheierea timpurilor, cele ce urmează vor fi doar enunțate, pentru că a veni cu mărturii este deja peste măsură.“ (p. 269).

De pe urma lui Lactanțiu nu au rămas vorbe celebre, cu atît mai puțin analogii memorabile. Sîrguincios ca un scrib achitîndu-se de sarcina de a-l mărturisi pe Hristos, a rămas în umbra lui Tertulian, a cărui meditație despre evenimentul Golgotei face cît un tratat teologic: „Dumnezeu a înviat din moarte: lucrul e neîndoielnic fiindcă este absurd. Dumnezeu a murit pe cruce: lucrul e cert fiindcă e imposibil“. Iată cum poate fi prins misterul creștin în cîteva paradoxuri.

Lactanțiu nu a avut înclinație spre paradoxuri, nici puterea de a ticlui aforisme inspirate. Un apologet meticulos al cărui merit se reduce la redarea amănunțită a ideilor din epocă. În rest, nici filosof, nici teolog, nici mistic.