Iorga în ediție bibliofilă

A apărut nu demult în seria bibliofilă de opere (colecția „opere fundamentale“ zice inscripția de pe coperte, care seamănă atât de bine cu volumele din seria Pléiade a Editurii Gallimard), volumul cinci al operelor lui Nicolae Iorga (ediție îngrijită de I. Oprișan și Ileana Mihăilă, note, comentarii și tabel cronologic de I. Oprișan, introducere de Eugen Simion) în care se pot regăsi două cărți privind îndeaproape literatura românească: Istoria presei românești de la primele începuturi, din 1922, și Istoria literaturii românești contemporane, din 1934. Editorii acestui volum chiar asumă explicit, și bine fac, această cuprindere a operei lui Iorga „ca parte integrantă a istoriei literaturii românești“ pentru că istoricul se consideră el însuși, nu numai „ziarist“, cum semnează Istoria presei românești, ci și scriitor, împreună cu și mai ales dincolo de încercările sale poetice, onorabile dar fără să atingă forța și capacitatea de evocare a prozei sale autentice, aceea istorică și epică totodată.

Interesante amândouă și nu fără ecouri importante în epoca în care au apărut, ele transmit peste aproape un secol o imagine întrucâtva diferită de aceea pe care o avem noi despre aceeași perioadă. Spre deosebire de englezii sec. al XVIII-lea la care ne trimite introducerea lui Iorga, contemporanii români din Principate nu fac politică în scris, în scrisori particulare sau pamflete tipărite – ca Swift pe care îl citează Iorga – și trebuie să-l așteptăm pe comisul moldovean Ionică Tăutu (traducător din Volney și posibil autor al unor pamflete antiboierești) pentru a putea menționa această armă intelectuală dar cu bătaie scurtă la public, având însă în perspectivă o bătaie din cele mai concrete mergând până la primejdia pierderii capului într-o țară cucerită ba de un vecin, ba de altul. Chiar mai târziu, când apar primele gazete românești, vom putea vedea în „Curierul românesc“ un început de polemică pe motive literare între Heliade și marele logofăt Iancu Văcărescu, și Heliade trebuie să facă uz de o echilibristică atentă pentru a se putea disculpa de vreun gând ofensator.

Transcrierea textului original nu ridică probleme deosebite. Nu se pot reproșa editorilor modernizări implicite ale ortografiei într-o astfel de ediție destinată unei largi circulații, dar ele n-ar trebui poate să atingă și formele caracteristice epocii, fonetice și chiar lexicale, de pildă pluralul feminin al adjectivului nou, respectiv „nouă“ unde topica justifică interpretarea (p.58: „să-și ceară… nouă foi românești“): sunt însă lucruri minore. Notele și comentariile la acest volum, datorate lui I.Oprișan, utile și în general corecte, nu sunt totuși fără scăpări care trebuie să fie îndreptate ; din fericire, ele nu sunt multe. Astfel, la p.1409 se arată că într-un periodic vienez din martie 1790 e anunțată apariția iminentă la Iași a unui periodic franco-român intitulat Courrier de Moldavie și se afirmă că „nimeni nu a găsit și nu a prezentat vreun număr din periodicul respectiv. Totuși, N.Iorga afirmă că el ar fi apărut“ iar aceasta „e una din cele mai importante informații din istoria presei românești“. Un exemplar al ziarului a fost totuși mai de mult găsit în Biblioteca Lomonosov din Moscova, așa cum sperau să afle și editorii volumului, și a fost semnalat chiar atunci în revista „Steaua“ din Cluj, în anul găsirii sale 1955, de infatigabilul scotocitor care era profesorul clujean I.Pervain ; el este menționat în Dicționarul presei literare românești al lui Ion Hangiu, împreună cu alte studii ulterioare, și dorința editorilor lui Iorga se află astfel împlinită.

Primul volum din cele cinci apărute până acum, în 2019, conține cursul pe care l-a ținut Iorga în 1929 sub titulatura Istoria literaturii românești. Introducere sintetică și care este singurul tipărit în această formă, cum se și menționează pe copertă, „după notele stenografice ale unui curs“. În această formă, cursul transmite cititorului cu mai multă acurateță tensiunea ideatică și forma comunicativă, liberă și irepetabilă a lecției lui Iorga, celebru prin pasiunea pe care o punea în discursul său. Mai mult, avem mărturia foștilor săi studenți dintre care cea a lui Alexandru Ciorănescu, care aproape îl diviniza, ne relatează cu exactitate cum parcurgea Iorga cantități uriașe de texte din care putea peste un ceas sau două să citeze la curs : „Avea obiceiul să citească revistele şi cărţile, vertical, de la rândul unu la rândul ultim. Nu citea toată pagina, pentru că pagina o vedea toată, de sus în jos, şi nu se oprea decât unde vedea ceva nou pentru el, sau care îl interesa. De multe ori l-am văzut la Academia Română, unde eu citeam în sala de lectură. Iorga venea şi pleca repede, după ce scotocise prin rafturile în care puneau ultimele cărţi şi reviste străine primite de Academie. Am avut astfel de două sau trei ori posibilitatea de a-l controla. Iorga lua de exemplu o revistă de antichităţi greco-romane, încă netăiată: se uita la conţinut, pagină cu pagină, citind nu numai pe verticală, dar şi pieziş, ridicând cu degetul colţurile paginilor netăiate şi lărgind spaţiul între pagini, ca să poată privi până sus. Operaţia era extrem de grea; am încercat-o şi eu, folosind revista pe care el o citise şi o pusese pe raft, şi abia am văzut despre ce era vorba, fără să pot urmări niciun text. Terminând operaţia, am plecat repede pe urma lui Iorga, care mergea de la Academie la Universitate. Am asistat la ora lui de curs şi mi-am dat seama că vorbea despre articolul pe care îl citise în fugă, şi pe care îl comenta şi critica în aulă“ (textul apare în volumul Amintiri fără memorie, ed. 2019, p.220).

Personalitatea lui Iorga cuprinde o componentă tragică pe care asasinarea lui de către un comando legionar a scos-o la iveală pe neașteptate, în împrejurările unei degradări fără precedent a climatului politic din țară. Iorga însă se aștepta la această agresiune și n-a încercat să o evite : a lăsat pe biroul său o poezie intitulată Brad bătrân, un text care trimite tot episodul spre coordonatele unui act sacrificial, mai bine zis auto-sacrificial aproape mitologic: „Au fost tăiat un brad bătrân/ Fiindcă făcea prea multă umbră/ Și-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgân:/ O, voi ce-n soare cald trăiți/ Și ați răpus strămoșul nostru / Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteți așa grăbiți ? (…) Moșneagul, stând pe culme drept / A fost la drum o călăuză…“.

O alcătuire insuficient pregătită, din păcate, este Istoria literaturii românești contemporane pe care Iorga o publică în 1934, în două volume : el caută să cuprindă în primul volum o abordare mai substanțială, dând cititorului „firul dezvoltării literaturii noastre“ atât de necesar pentru că „istoria nu e înșirare, ci explicație. Oameni, opere, medii se înfățișează și se retrag ori așteaptă după partea lor în desfășurarea organică, de unde pleacă, pe care o influențează și din care, la vremea lor, se retrag încetul cu încetul, până dispar. Astăzi, mai mult decât oricând, o asemenea prezentare e necesară“. Ceea ce pare să anuleze bunele intenții ale autorului este un anumit parti-pris, antimodernist probabil, care îl face să condamne înainte de a judeca și chiar de a prezenta ceea ce el numește „zădărnicia capriciilor, corăbii de hârtie oricât de meșter învălătucită care pot pluti, privegheate de copiii autori ai lor, în marginea trotuarului, dar se pierd îndată ce întâlnesc șivoiul“. Sub zodia ideologicului este examinată activitatea Junimii și a „Convorbirilor literare“, ideile și producția tinerei generații pe care o pune sub influența lui Xenopol, opoziția bucureșteană așezată în cadrul „școlii naționale“ a lui Hasdeu ș.a., dar capitolul despre „creatorii literaturii noi“ este dominat de Mihai Eminescu, peste șaptezeci de pagini după care urmeză, cu remarcabilă intuiție critică, cele douăzeci de pagini dedicate Influenței lui Eminescu, „noul Alecsandri“, pe alte douăzeci de pagini. Puțin mai departe, Eminescu revine în subcapitolul Scriitorii cu fond popular, respectiv Eminescu și subiectele populare (mai departe, în cap. Literatura în serviciul politicii, găsim aproape douăzeci de pagini despre „Eminescu, luptător politic“, „concretul Eminescu, în care totul se face imagine“ etc. Singurul „cu totul original“ și „alături de Eminescu“ i se pare poetul bucovinean Dimitrie Petrino. Desigur că gustul lui Iorga nu este infailibil și mai ales el are ambiția de a vedea și a cuprinde tot, ceea ce îl face să elogieze versurile „clare și uneori puternice“ ale lui Petrino, despre care comunică detalii, iar poemul său Râul „are și îndrăzneli de ritm ca acelea care se întâlnesc ceva mai târziu în poezia americană… accente ca ale cântăreților romantismului englez“. Dar astfel, pe drept sau pe nedrept, ajunge poezia românească să fie comparată cu marea poezie europeană.