Mihai Dinu în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Mihai Dinu este profesor la Facultatea de Litere, Catedra de Comunicare și Relații Publice, doctor în lingvistică matematică, autor de studii filologice, studii de teoria comunicării și interdisciplinare. Între volumele publicate de domnia sa (majoritatea la Editura Spandugino): Ritm și rimă în poezia ro – mânească; Introducere în teoria comunicării; Per – so nalitatea limbii române – fizionomia voca bu – larului; Comunicarea – repere fundamentale; Chronosophia – chipuri ale timpului; E ușor a scrie versuri… – mic tratat de prozodie românească; Fundamentele comunicării interpersonale; Bă – trânul poet dintâi – incursiune în poezia și poetica dosofteiană.

Cristian Pătrășconiu: Ce frumusețe (sau ce frumuseți) poate scoate la iveală din literatură o analiză formalizată / o apropriere formaliza(n)tă a acesteia? La limită, chiar o analiză matematiza(n)tă…

Mihai Dinu: Poate că mă înșel, dar mi se pare că întrezăresc în întrebarea dumneavoastră o umbră de scepticism privind valoarea unor orientări moderne din științele literaturii (la drept vorbind, direcții nu tocmai recente, dacă ne gândim măcar și numai la vechimea Școlii formaliste ruse din anii douăzeci ai secolului trecut sau la puzderia de cercetări structuraliste și de semiotică literară care au proliferat ca ciupercile prin anii ‘60 și ‘70 ai aceluiași veac). Este binecunoscut faptul că nici acelea și nici abordările novatoare ale Poeticii Matematice, disciplină a cărei fondare o datorăm compatrioților noștri Pius Șerban Coculescu (alias Pius Servien) și Solomon Marcus nu și-au propus să identifice, cum înțeleg că v-ați fi așteptat, valențe estetice inedite ale unor creații poetice, dezvăluind „frumuseți și prețuri noi“ ignorate anterior de ci – titori sau de critica de specialitate, întrucât demer – surile de acest fel nu se subsumează domeniului exegezei sau hermeneuticii, ci celui al teoriei literare, disciplină de factură analitică, dar nu și evaluativă, lipsită așadar de ambiții axiologice. În ceea ce privește însă posibilitatea de principiu a matematizării cercetării literare, simt nevoia să exprim un gând cu aparență, poate, paradoxală: „imixtiunea“ matematicii în studiul creației artistice mi se pare o întreprindere nu doar legitimă, ci chiar cu mult mai naturală decât cercetarea cu mijloace matematice a realităților lumii materiale. De ce? Conceptele matematice, chiar dacă inspirate de realități cunoscute pe cale senzorială, altfel spus abstracte, adică abstrase din lumea naturii, nu îi aparțin acesteia, ci unui spațiu exclusiv mental pe care matematicienii l-au construit cu răbdare și rigoare de-a lungul a mai bine de două milenii și jumătate. Condiția epistemologică a acestor concepte seamănă întrucâtva cu aceea a ideilor platonice, „obiectele“ de care se ocupă matematicianul fiind, ca și acelea, reflectări dematerializate ale unor realități concrete intrate însă, vorba poetului, „prin oglindă în mântuit azur“, reprezentări esențializate ale lumii empirice. În temeiul statutului de autonomie în raport cu universul material pe care și l-acucerit prin acest proces de „idealizare“, matematica s-a dezvoltat ca o știință care ne vorbește nu despre natură, ci despre modul de funcționare a minții umane. Ea a devenit astfel, prin excelență, o disciplină a spiritului, o „pneumatologie“ sui-generis. Tocmai în virtutea acestei caracteristici, abordarea pe cale matematică a creațiilor spiritului omenesc, inclusiv a operelor artistice, apare ca un demers absolut firesc. Există un izomorfism profund între artă și matematică, ambele fiind plăsmuite de om în conformitate cu mecanisme psiho-mentale analoage. În schimb, ce e cu mult mai greu de explicat este tocmai cum se face ca matematica să fie pusă în serviciul studierii lumii materiale. Împrejurarea că teatrul sau muzica (pe care, în paranteză fie zis, Leibniz o definea ca „plăcerea omului care numără și nu știe că numără“) se supun unor reguli matematice îmi pare cu mult mai lesne de înțeles decât faptul că un lucru scăpat din mână cade în conformitate cu o ecuație. Principala piatră de poticnire a filosofiei matematicii rezidă tocmai în dificultatea de a explica prin ce miracol regăsim în natură structuri pe care rațiunea umană le-a construit independent de realitatea sensibilă ca pure speculații intelectuale. Față de această veritabilă enigmă, problema dacă „arta intră sub incidența matematicii“ încetează de a mai fi o problemă, căci atât arta cât și matematica sunt creații ale minții omenești și, ca atare, înrudirea lor ar trebui să fie una cu mult mai strânsă decât aceea, de pildă, dintre matematică și fizică sau chimie, științe ce au ca obiect aspecte ale lumii materiale. Pentru acest motiv, de fiecare dată când sunt întrebat cum de putem studia poezia, muzica sau teatrul cu mijloace matematice, prima mea reacție este să îmi întreb, la rândul meu, interlocutorul dacă i se pare mai lesne de înțeles cum pot fi puse în ecuație mișcarea valurilor sau propagarea căldurii. Dar dacă dreptul matematicii de a „viola“ spațiul sacru al artei și literaturii îl consider pe deplin justificat, nu înseamnă că accept, la fel de ușor, și ideea evaluării estetice a operelor prin recurgerea la criterii și argumente matematice. Încerc să mă explic pe scurt: Se știe că o trăsătură esențială ce distinge matematica de toate celelalte științe este infailibilitatea sa. Un adevăr matematic o dată demonstrat nu mai este susceptibil de revizuiri ulterioare. Dacă științele naturii funcționează după principiul testabilității/falsificabilității formulat de Karl Popper, teoriile elaborate de ele rezistând numai până la momentul în care un experiment crucial ne obligă să le amendăm, matematica nu se supune acestei servituți, ea se bucură de privilegiul de a emite numai judecăți definitive. O teoremă exprimă un adevăr etern, în sensul că ceea ce afirmă ea nu stă sub spectrul amenințării unei infirmări viitoare. Nici o minte sănătoasă nu are dreptul să se îndoiască de adevărul unei teoreme corect demonstrate și nici nu are a se teme că va veni o vreme când aceasta nu va mai fi valabilă. Căci adevărurile matematice nu constituie rezultate provizorii sau disputabile, ci reale certitudini, în fața evidenței cărora trebuie să se plece chiar și cel mai îndărătnic dintre sceptici. Or, din acest punct de vedere, subzistă o deosebire fundamentală între creația matematică și cea artistică. Valorile acesteia din urmă nu se impun conștiințelor cu evidența constrângătoare a teoremelor matematice. Dimpotrivă, plăcerea contactului cu produsele artei și literaturii rezidă în mare măsură în libertatea contemplatorului/citito – rului de a interpreta în felul său propriu mesajul operei. Actualitatea capodoperelor artistice este dată tocmai de faptul că acestea permit oricând „revizitări“ și reevaluări critice, în timp ce actualitatea matematicii derivă, dimpotrivă, din perenitatea rezultatelor ei, neatinse de dintele vremii. Atât opera de artă, cât și cea matematică vizează eternitatea, numai că prima o face pe calea unei mobilități proteice de tip heraclitic, iar cea de a doua printr-o imuabilitate parmenidiană. De aici o anumită incompatibilitate care alimentează rezervele și, nu de puține ori, ostilitatea criticii literare și artistice față de „imixtiunea“ matematicii în estetică. Prea ne apare matematica drept o curte de casație, în contrast cu demersul critic tradițional care seamănă mai degrabă cu justiția contestabilă a recursurilor în anulare! În studiul prozodiei, ca și în cel al altor aspecte structurale ale poeziei, contribuția matematicii poate fi utilă și benefică, dar niciun cercetător serios nu ar trebui să se aștepte ca dintr-o analiză formală a poeziei să rezulte în final un analog al tabelului lui Mendeleev în care autorii să fie pironiți definitiv în căsuțe de unde să nu mai poată fi clintiți vreodată. O atare speranță utopică ar intra în coliziune cu însăși natura polisemică a obiectului estetic. Când vine așadar vorba de emiterea de judecăți de valoare, să nu ezităm a-i spune matematicii, cu toată deferența, precum odinioară Apelles: „Ne sutor ultra crepidam!“

Deschide un text literar sau mai degrabă îl fixează (sugestia fiind: destul de rigid) o grilă de lectură care are în centrul său analiza generativă?

Vă referiți, presupun, la primejdia ca, tratată într-o manieră scientistă, „corola de minuni“ a poeziei să se ofilească, pierzându-și miresmele și misterul. Fără a mai dezvolta argumentația, dar, credeți-mă, în deplină cunoștință de cauză, vă asigur că așa ceva este imposibil și nu se va întâmpla în vecii vecilor!

Ați scris mult – și neobișnuit pentru peisajul intelectual de la noi – despre poezie. Cu ce Idee ați „ancorat“ acest teritoriu? Altfel spus: care e – poate chiar: care a devenit – Ideea dumneavoastră despre poezie?

Mă surprinde afirmația dumneavoastră. În România s-a scris și continuă să se scrie enorm despre poezie. Cât privește modestele mele contribuții în domeniu, acestea se referă, aproape în totalitate, la aspecte „de nișă“, mai puțin sau deloc frecventate de exegeți. Ca și în alte domenii de care m-am ocupat de-a lungul timpului (de la teatrologie la psihologia percepției temporale sau la … hidraulică), am căutat să mă situez (programatic!) în afara mainstream-ului tocmai pentru a avea certitudinea că spun lucruri încă nespuse anterior de alți autori. Dacă mă întrebați totuși când și pe ce cale m-am împrietenit cu poezia nu vă pot răspunde decât că, vorba dictonului junimist, acel moment inaugural se pierde în noaptea timpurilor. Eram în vârstă de patru ani și ceva atunci când părinții mei mi-au dăruit o cărticică liliputană de circa șase centimetri pătrați (3×2) care cuprindea o unică poezie, dar, ce-i drept, o poezie unică, Luceafărul. Seară de seară în pătuțul meu, descifram cu efort, literă cu literă, câte o strofă a poemului, operațiune care trebuie să fi durat vreo trei luni și ceva, având în vedere întinderea de 98 de stanțe a capodoperei eminesciene. La sfârșitul acestei „aventuri“ infan – tile, m-am pomenit, firește, îndrăgostit iremediabil de poezie, în al cărei „fluid amniotic“ pot spune că s-a format ființa mea gânditoare. Dar conti – nuând anamneza, poate că un anumit instinct al formu lărilor poetice a precedat și experiența rela – tată mai sus: potrivit însemnărilor mamei mele, în chiar ziua în care împlineam un an și jumătate (!), trecând prin dreptul unei biserici pe când tocmai se trăgeau clopotele, am exclamat „casa cântă“, expresie ale cărei valențe poetice (metaforă, personificare, ritm trohaic, aliterație) nu pot fi trecute cu vederea… Aștept cu încredere concu – renți la competiția „ Cel mai precoce poet român“!

Cum apreciați că stă poezia de la noi, de limbă română, în privința instituției Rimei, ca să spun așa?

Ar fi exagerat să privim rima, componentă vremelnică și deloc ubicuă a versului (necunoscută unui mare număr de paradigme poetice, mai cu seamă extraeuropene, precum, bunăoară, lirica psalmilor biblici) drept o instituție. Poezia grecolatină nu a cunoscut-o decât de-abia târziu, în medievalitatea creștină, atunci când metrica și-a schimbat criteriul de organizare trecând de la cel bazat pe cantitatea vocalică la unul guvernat de principiul alternanțelor accentuale (versificația silabo-tonică). Acestui din urmă sistem, omnipre – zent în literaturile romanice, i se supune și poezia românească. O proprietate importantă a limbii române este mobilitatea accentului tonic al cuvintelor. Acesta poate cădea pe oricare dintre silabele care îl compun, nu doar pe cea din urmă ca în franceză, pe penultima ca în polonă, ori pe cea dintâi ca în maghiară. Or, având în vedere faptul că rima presupune identitatea finalurilor a două unități lexicale diferite începând cu ultima vocală accen – tuată, posibilitățile de rimare se dovedesc la noi incompa rabil mai variate decât în limbile mai sus menționate. Alături de rimele zise „masculine“, adică oxitone, accentuate pe silaba finală (dorizvor), întâlnim astfel rime „feminine“ sau paroxi – tone, cu accentul pe penultima silabă (limbăschimbă), dar și „dactilice“, proparoxitone, (codruțuledrăguțule) și chiar „peonice“, accentuate pe silaba a patra numărând de la dreapta la stânga (flamurileramurile). Astfel, repertoriul rimelor românești cunoaște o varietate și extensie cu care nu multe literaturi străine se pot lăuda. Calculele mele au arătat că poetul român dispune de posibilitatea de a alege între nu mai puțin de 11.195 de tipuri de rime, pe când cel francez trebuie să se limiteze la doar 512, adică de peste douăzeci de ori mai puține!

Dar în privința ritmului? Ce e, în această privință, „marcă înregistrată“ la noi?

Deja anterior menționata mobilitate a accentului lexical românesc le-a permis poeților noștri să recurgă, în afara ritmului trohaic, propriu liricii populare, la alte opt ritmuri diferite: iambic, dactilic, amfibrahic, anapestic și peonic, acesta din urmă cu patru variante distincte. Combinate cu un inventar generos de măsuri, și ele foarte diverse, mergând de la două la optsprezece silabe, aceste cadențe au putut da naștere mai multor zeci de tipuri de vers. Revenind la comparația cu poezia franceză, în cazul acesteia, cam tot ce s-a scris în ultima mie de ani se bazează pe numai trei scheme metrice, dintre care așa-numitul vers alexandrin (un dodecasilab cezurat central) ocupă aproape întreg câmpul liricii clasice, romantice și moderne. Problematica ritmului românesc este însă una extrem de complexă (i-am dedicat trei cărți) și ea nu poate fi nici măcar schițată în spațiul editorial fatalmente restrâns al unui interviu.

Foarte sintetic: în ce (con)stă, din punctul dumneavoastră de vedere, muzicalitatea ascunsă a poeziei românești? Ce e, în această privință, recurent, semnificativ, chiar dacă poate nu chiar așa de simplu de sesizat?

Muzicalitatea poeziei românești clasice nu îmi pare deloc una ascunsă, ori greu de sesizat. Dimpotrivă, e atât de frapantă încât captează atenția cititorului în așa măsură încât, uneori, din conținutul unui vers tindem să reținem nu înțelesul, ci doar melodia acestuia. Dacă ni se întâmplă să uităm unele dintre cuvintele care îl alcătuiesc, căutăm să le reconstituim, prin încercări, pe baza impulsului metrico-ritmic cu care s-a insinuat versul în memoria noastră. S-a observat, de altfel, că procedăm într-un mod asemănător și atunci când suntem în căutarea unui nume de persoană care, momentan, ne scapă: instinctiv, tentativele noastre se orientează către nume cu caracteristici prozodice similare celor ale cuvântului căutat (număr de silabe, poziție a accentului, foneme pertinente). Fonetic echilibrată (statistic, în orice text românesc de lungime suficientă găsim tot atâtea vocale cât și consoane), limba noastră prezenta din start datele necesare pentru a genera o mare poezie. Și a făcut-o din plin!

À propos de tematica întrebării anterioare: care sunt, în aprecierea dumneavoastră, marii muzicieni ai poeziei românești? Dar ai prozei?

Se mai îndoiește cineva că în poezie primul loc îi revine lui Eminescu? Cât privește proza, aș înclina spre Sadoveanu, dar mă bazez doar pe intuiție, o cercetare exhaustivă a problemei cu mijloace tehnice adecvate mă depășește.

Care este, din unghiul dumneavoastră de vedere, cel mai strălucit și mai inventiv „producător“ de rime din poezia românească din secolul al 19- lea?

Aici lucrurile sunt absolut clare. În lucrarea Mică metodă de liră pentru începători (Spandugino, 2014) am arătat că, în lirica sa, Eminescu a recurs la nu mai puțin de 999 de tipuri de rimă. Spre comparație, întreaga poezie franceză dispune, am spus-o deja, de un repertoriu de numai 512 tipuri! În plus, poetul nostru a apelat și la rime aproximative, asonanțe, contrasonanțe, disonanțe. Numai repertoriul asonanțelor sale totalizează 378 de tipuri diferite. Se știe, de altminteri, că Eminescu nu rima la întâmplare, potrivit inspirației de moment, ci a procedat sistematic, întocmindu-și un bogat dicționar de rime, a cărui parcurgere ne evocă astăzi, la tot pasul, multe dintre versurile nemuritoare pe care le-a reținut memoria noastră. Inubliabile și de mare strălucire sunt la Eminescu asocierile de nume proprii cu substantive comune, precum pildă-Clotildă, oaspeIstaspe, scripet-Egipet, și atâtea altele.

Este, din punctul dvs. de vedere, o degradare sau, dimpotrivă, o evoluție, faptul că a devenit (tot mai) facultativă opțiunea pentru rimă și ritm în poezie? Sau poate că e altfel? Știu eu, poate că fatalitate a istoriei…

Nici una, nici alta. Rima, am mai spus-o, nu a fost niciodată o componentă indispensabilă a versului, ritmul însă da, întrucât orice discurs desfășurat în timp trebuie să aibă o anumită cadență. Muzica, literatura, teatrul, dansul, filmul nu s-ar putea lipsi de ritm. Firește însă, nu neapărat de unul metronomic, ci eventual de unul mai subtil, fluctuant, a cărui investigare necesită instrumente specifice, de rafinament corespunzător.

De ce agonizează rima „în creația poetică a ultimelor (deja numeroase) decenii“? Chiar și ritmul, nu-i așa?

E o impresie superficială. Stirpea partizanilor rimei e departe de a se fi stins (exemplele contemporane sunt legiune…). Nu este aici locul de a produce liste de poeți rămași fideli vechii paradigme, dar vă asigur că aceștia sunt numeroși.

E un fenomen de sincronizare cu literatura/ poezia universală în această privință? Suntem sincroni la crepuscul – e, oare, prea mult spus una ca asta?

Este ceva adevăr în presupunerea dumneavoastră. Un anumit rol l-a jucat probabil modelul unor literaturi care și-au epuizat înaintea noastră zăcământul de rime, dar nu pot crede că resursele încă neexplorate ale limbii române ar putea fi atât de lesne abandonate definitiv.

Pentru o renaștere a acesteia, cum ar trebui „să sape“ cei care scriu poezie? Și unde?

Ajunge să consulte un dicționar de rime (există mai multe de acest fel)!

Versul „alb și liber“ – cum se spune – e suficient? Vreau să spun – e suficient să fie așa, alb și liber, sau nu ar strica dacă ar fi „liber“ și responsabil? Scris cu mai mare responsabilitate, adică…

Nu văd nimic iresponsabil în recurgerea la versul alb sau la cel liber (sunt, de altminteri, concepte diferite, fiecare cu istoria sa, ce se cuvine cunoscută și privită în context european).

E și lene sau poate chiar incultură lingvistică și literară la mijloc – în această „politică“ de îndiguire sau chiar de suprimare a rimei? Prefer să nu răspund la această întrebare. Dumneavoastră mai credeți încă în „lumea care gândea în basme și vorbea în poezii“?

Amplele mutații geopolitice, sociale, culturale, mentalitare din ultimele decenii par să indice faptul că omenirea se află acum într-un punct de inflexiune istorică (unele voci vorbesc chiar despre o „resetare a lumii“). E limpede că în viitor nimic nu va mai fi cum a fost și că dacă a existat vreodată o lume apropiată de aceea imaginată de poet în splendidul său vers din poemul Venere și madonă, această lume se îndepărtează de noi tot mai mult și cu o accelerație sporită. Un paseist nu poate decât să regrete o atare evoluție. Eminescu era cu siguranță unul. De ce nu aș fi și eu?