De numele Ana Herța am auzit prima dată de curînd, în ziua în care volumele ei de poezie (De nerostit) și proză (Copilăria mea), ambele apărute în 2021, mi-au fost arătate de profesorul Nicolae Manolescu, bucuros ca întotdeauna cînd descoperă un nou talent, îndeletnicire pentru care are un fler aparte, dar și o pasiune nepotolită de 40 de ani (de cînd îl cunosc eu, dar e probabil mai veche). În fața oricărui debut, mai ales a unuia din zilele noastre, scepticismul unui vechi devorator de volume este de înțeles. El s-a risipit, în ceea ce mă privește, după cîteva pagini din volumul de versuri, cel cu care am început lectura. Am găsit poezie foarte reușită, deși candidă, proaspătă, fără voita sofisticare și violențele jucate ale tinerilor poeți care se văd originali și ajung să fie doar oglinzi ale avangardei de-acum 80-90 de ani, dar și lipsită de pășunismul altor începători, copii nefericite ale unui Ioan Alexandru. Ana Herța are îndrăzneala, poate și din lipsa contactului prea strîns cu lirica la modă, de a fi ea însăși. Nu se grăbește să-și ascundă propria natură, să elaboreze măști și retorici. O astfel de poezie genuină, complet și pînă la capăt nefardată și neparfumată, ar fi sinucidere curată dacă n-ar fi susținută de talent veritabil și de instinctul sigur care dă măsură lucrurilor. Poeta nu cade nici în patetism, nici în grandilocvență. Textele sale amintesc – sînt convins că în chip cu totul nepremeditat – de poemele lui Nichita Sătnescu din Sensul iubirii și O viziune a sentimentelor. Ele sînt însă privite în oglindă, din perspectivă inversă, a femeii tinere pe care leoaica tînără care e iubirea o mușcă de față. Dacă într-o dimineață ai merge pur și simplu pe stradă/ și ți-ai striga iubirea? – începe un poem. Cunoscutului poem de primăvară al ploii în luna lui Marte, îi răspunde unul de iarnă: Ce să-ți urez acum, la început de iarnă,/ Cînd toate par în vis că se petrec?/…/ Să treci la fel de viu prin ninsoare și prin moarte. Îndrăgostiții se întîlnesc în lumina confuză. Apropierea lor este o încrîncenare: Cu mîinile încleștate și sufletele ieșite din colivii,/ Aveau o frumusețe crudă. Față de versurile ilustrului înaintaș, cele ale Anei Herța nu au doar un ton feminin, înmuiat de dulceață și senzualitate, ci și o natură intimistă și protectivă. Iubita de azi este o mamă a viitorului care-și exersează deocamdată sentimentul matern asupra bărbatului. Poemele nu sînt vizionare, luciferice. Femeia îl cheamă pe Hyperion în lumea ei și vrea să-l umanizeze după cunoscuta formulă: „fii muritor ca mine“. În comparație cu atîtea poete care nu numai că-și refuză feminitatea ci o calcă în picioare, scoțînd în evidență tocmai ce este mai nestăpînit și mai visceral, Ana Herța își protejează eul, dar și trupul, nu și-l expune, anatomia este cu desăvîrșire absentă, cu toate că iubirea nu are la ea nimic conceptual, raționalist și filtrat printr-o hiperluciditate. Proza, amintiri din copilăria petrecută pe dealurile din Năsăud, e mai naivă, dar interesantă. Deși născută în 1989, copilărind în „tranziția“ inflației și mineriadelor, s-ar zice că autoarea a trăit ieșind din timp, anistoric, într-un univers rural tradițional, de Dacie preistorică, în care Zamolxe încă umbla în opinci prin Ardeal. Ea relatează convingător și empatic colindele, „sîmbratul oilor“, mîncarea făcută doar din ingrediente de casă, vacanțele care însemnau de fapt munci agricole în sprijinul adulților și reproduce versuri ale cîntecelor, imuabile de secole, zise la nunți și înmormîntări, evenimente ce emoționau colectivitatea ca niște repere ale vieții. Rîurile se trec pe puntea de lemn, jucăriile se confecționează de copii, nefiind prefabricate, „cumpărăturile erau rare“ – își amintește încă tînăra scriitoare. Natura necontrafăcută înconjura o comunitate tradițională și tihnită. Nu-i de mirare că universul acesta, neobișnuit pentru vremea noastră, a marcat definitiv spiritul unei poete sensibile și a îndepărtat-o de pragmatismul și futilitățile contemporane care ne umplu din nefericire existența.